Criteriul psihologic al intuiţiei în selectarea teoremelor de demonstrat – (V)

În cele ce urmează voi continua analiza geometriei şcolare aşa cum se găseşte aceasta la o lectură atentă “printre rânduri” în lucrarea profesorului Eugen Rusu, De la Tales la Einstein (Lyceum, ed. Albatros,1971). Continuăm în acest sens lectura din Capitolul IV, numit Matematica întreagă: meşteşug, ştiinţă, artă şi joc, mijloc de educaţie, în care Eugen Rusu ne vorbeşte despre ARHIMEDE. În ultimele trei titluri ale capitolului, Invenţie-inscripţie-comunicare; Doi titani: Euclid, Arhimede; Lecţia istoriei, Eugen Rusu se apropie tot mai mult de dilema reprezentată de diferenţa dintre un manual perfect din punct de vedere teoretic şi predarea vie prin problematizare ce foloseşte în bună măsură intuiţia învăţăcelului. Şi da, gândurile autorului ascunse până aici “printre rânduri” ies tot mai clar la iveală, confirmând lectura şi explicaţiile date în precedentele patru părţi ale eseului de faţă. Acum a venit momentul ca eu să fac un pas înapoi şi să dau cuvântul profesorului Eugen Rusu pentru finalul capitolului (în text integral).

Invenţie – inscripţie – comunicare (pag.91-92) Trei aspecte ale matematicii, cu structuri diferite, deşi legate între ele:

  1. Invenţie. Am mai spus: descoperirea unei proprietăţi noi se face printr-un proces de gîndire dialectică, adesea complex, în care raţionamentul logic este doar una din componente; alături de el intervine intuiţia, încercări quasi-experimentale, imaginaţia, “inspiraţia”, şi nu rareori … întîmplarea.
  2. Inscripţie. După ce adevărul a fost găsit, trebuie să i se dea o demonstraţie riguroasă, în care logica este aspectul esenţial; demonstraţia este tradusă în cuvinte, într-o formă sistematică, succintă, cristalizată – o formă care seamănă cu o inscripţie solemnă în piatră.
  3. Comunicare. Ce prezentăm şi cum, oamenilor care învaţă matematica făcută de alţii? Aici nu s-a găsit calea care să fie destul de scurtă – economică în timp – şi, totodată, destul de rodnică: să asigure şi cunoaşterea în sine a faptelor matematice (definiţii, enunţuri, demonstraţii), dar şi înţelegerea – înţelegerea în adîncime, priceperea – rostului lor, să asigure şi aspectul educativ: învăţăcelul să fie în situaţia de a aprecia valoarea acestor fapte şi a prinde el însuşi gustul cercetării, aptitudinile cercetării.
  4. a) Unii învăţători prezintă inscripţia; învăţăcelul este pus să o descifreze. Numai unii reuşesc să facă acest lucru; dintre aceştia un procent infim reuşesc să depăşească aspectul pur logic, să priceapă dedesupturile lui umane;
  5. b) alţi învăţători prezintă un pretins proces inventiv, aşa cum şi-l imaginează ei, încărcat de atîtea consideraţii adiacente şi inutile, încît învăţăcelul, încurcat, nu mai ajunge la faza de cristalizare, de gîndire concentrată, esenţială în matematică;
  6. c) alţi învăţători – care au arta de a învăţa din instinct şi nu din cărţi uscate de pedagogie – îşi dau seama că o condiţie esenţială este ca învăţăcelul să gîndească cu capul său, prin optica sa proprie, atît procesul descoperirii cît şi cristalul final.

Matematica nu se învaţă, se redescoperă. Rolul învăţătorului este acela de a declanşa acţiunea de redescoperire, de a o susţine şi a o călăuzi cu măsură. Euclid se află, cum am văzut, în poziţia a); de aceea considerăm opera lui ca nepedagogică. Arhimede (ca şi celălalt matematician universal de care am amintit, Poincaré) se află în poziţia c). Puţine fapte istorice îndreptăţesc această afirmaţie; puţine dar, consistente, semnificative.

Din scrisoarea către Eratostene: “Arhimede îi urează sănătate lui Eratostene. Ţi-am trimis mai înainte cîteva teoreme găsite de mine, comunicîndu-ţi numai concluziile şi propunîndu-ţi să le găseşti singur demonstraţiile …”

Din scrisoarea către Dositeu: “ Arhimede îi doreşte sănătate lui Dositeu. Cea mai mare parte din teoremele pe care le-am trimis lui Conon, ale căror demonstraţii mă rogi în fiecare scrisoare să ţi le comunic, au fost demonstrate în lucrările mele, pe care ţi le-a adus Heraclid. Cîteva demonstraţii sînt cuprinse în cartea pe care ţi-o trimit acum. Să nu te miri că am întîrziat atît de mult cu publicarea acestor demonstraţii. Am vrut mai întîi să comunic aceste teoreme oamenilor care se ocupă cu matematica şi care ar fi vrut să încerce să le demonstreze singuri.”

Să arătăm acum că Arhimede nu se mărgineşte să provoace activitatea proprie a celui căruia i se adresează, doreşte să-i fie şi călăuză, o călăuză luminată care are în vedere şi drumul, adică invenţia, şi capătul drumului, inscripţia.

Din epistola către Eratostene despre metoda mecanică de rezolvare a problemelor geometrice: “… Să expun şi să-ţi explic în această carte o metodă specială, mulţumită căreia ai să capeţi un bun mijloc ajutător pentru cercetarea cîtorva probleme matematice cu ajutorul mecanicii. După convingerea mea adîncă, această metodă este la fel de utilă şi pentru demonstrarea teoremelor: multe fapte mi-au devenit pentru prima dată clare datorită metodei mecanice, după care a trebuit să le demonstrez însă pe cale geometrică, deoarece metoda indicată nu oferă demonstraţii riguroase. Fireşte, e mai uşor să găseşti o demonstraţie riguroasă după ce ai căpătat, cu ajutorul acestei metode, o oarecare orientare în problemă. (…) am convingerea că procedînd astfel, fac un serviciu însemnat matematicii: consider că mulţi dintre contemporanii sau urmaşii mei, după ce vor fi cunoscut această metodă, vor fi în stare să găsească noi teoreme, la care eu nu am ajuns.”

Doi titani: Euclid, Arhimede (pag.94-95) Perspectiva timpului, măsurat în milenii, a şters detaliile, oferind esenţa.

Euclid a avut şi el preocupări euristice sau practice; rezultă aceasta din opere ale căror titluri au fost amintite de istorici vechi, dar care s-au pierdut: lucrări de optică şi de muzică, o lucrare intitulată Pseudaria, cu îndrumări şi exerciţii pentru studiul geometriei. Nu acestea îl caracterizează. Din punctul de privire situat la 2000 de ani distanţă, nu se mai vede decît această operă măreaţă, Elementele, nepieritoare operă, durată parcă în marmură. Oare nu este ea înrudită, în esenţă – deşi de alt gen – cu frumuseţea maiestuoasă a operelor durate propriu-zis în marmură, a templelor, a statuilor care au făcut gloria vechii Elade? Oare acest monument, Elementele, dedicat frumosului abstract, pur, nu-şi află o explicaţie şi în climatul general de cult al frumosului, în care s-a născut? Euclid se identifică astăzi cu opera lui care înfăţişează numai un aspect îngheţat, al matematicii: matematica-monument; matematica-inscripţie.

În ciuda timpului şi a imenselor lui uitări, imaginea intitulată Arhimede este a unui om, a unui om viu, plin de efervescenţă, cu multiple preocupări, cu minunate realizări, a unui om care “concretizează” noţiunea de om, însumînd calităţile, duse la maxim, care caracterizează această specie. Pasiunea pentru tehnică şi manifestarea din plin a ingeniozităţii practice, concepţia materialistă împletită cu o gîndire dialectică corespunzătoare, pasiunea de a descoperi, vădită în exclamaţia cu o semnificaţie atît de adînc umană, evrika, varietatea preocupărilor (de la apărarea cetăţii pînă la jocul de societate, de la frumuseţea pură a relaţiei între cilindru şi sfera înscrisă pînă la folosirea pîrghiilor pentru a afla aria unui segment de parabolă), originalitatea acestor preocupări, contactul de idei, viu, cu alţi oameni (de la aprecieri elogioase pentru Conon pînă la împunsături ironice la adresa lui Apollonius, stimularea gîndirii altora, înţeleapta ei îndrumare) – totul întăreşte această imagine de om la maxim, care ne îndeamnă să-l privim şi astăzi, în ciuda distanţei, cu căldură şi cu simpatie, care ne îndeamnă şi ne ajută să medităm, prin prisma acestui model concret, la ce înseamnă în mod esenţial a fi om.

Lecţia istoriei (pag.95-96) S-a spus că “istoria este făclia trecutului pusă în mîna prezentului, pentru a lumina viitorul.”

Pentru etapa actuală de dezvoltare a matematicii, ca şi a pedagogiei matematicii, momentul istoric cel mai sugestiv este secolul de aur. Nu este vorba numai de o apropiere din punct de vedere cantitativ: cel mai înfloritor secol al antichităţii cu secolul în care matematica a ajuns uimitor de bogată şi diversă. Este vorba de înrudiri de structură, ca şi de problema sensului activităţii matematice. Euclid vine după trei secole de cercetări euristice şi îşi ia ca sarcină sistematizarea geometriei într-un sistem logic-deductiv.

Sîntem astăzi la distanţă de exact 300 de ani de la descoperirea calculului integral şi diferenţial. În aceste trei secole s-au făcut extrem de numeroase cercetări, în special în Analiză, dar şi în alte domenii ale matematicii – cercetări nu totdeauna riguroase, dar mereu interesante şi fructoase în aplicaţii; în plin proces euristic, cu atenţia şi entuziasmul îndreptat spre nou, chestiunea fundamentării riguroase a rămas în umbră. A venit momentul unei sistematizări, al reconsiderării imensului material acumulat, al aşezării lui în construcţii pur logice, riguroase. Fundamentarea logică, riguroasă şi generală, este una din axele principale ale matematicii moderne.

Corespunzător acestui caracter ştiinţific, în pedagogie domină concepţia limitării la matematica-inscripţie. Lecţia lui Euclid, atît în partea ei ştiinţifică pozitivă, cît şi în partea ei pedagogică, negativă este foarte bine învăţată. Mai puţin, marea lecţie a lui Arhimede. Căci există la unii matematicieni de astăzi tendinţa de a absolutiza aspectul matematica-sistem logic, de a limita matematica la acest aspect util dar parţial al ei, de a o izola de preocupări euristice şi aplicative, de procesul viu al cunoaşterii. Ceea ce se repercutează şi asupra învăţămîntului matematic, prin aceeaşi tendinţă de a-l axa, poate chiar a-l limita, pe matematica axiomatică, cu ignorarea, chiar dispreţul a ceea ce ei numesc “matematica naivă”.

De aceea lecţia lui Arhimede este actuală. Sînt sigur că matematicienii viitorului – printre ei şi cititorii însemnărilor de faţă – vor înţelege matematica în sensul ei viu, ca un fenomen de cultură în care fiecare din componente – meşteşug, ştiinţă, artă – îşi are rostul ei, farmecul ei, rostul major şi un farmec nou revenind ansamblului însuşi. (…) Mai mult decît descoperirea mormîntului de către Cicero, descoperirea vieţii şi a adîncilor ei semnificaţii este utilă etapei de faţă a urmaşilor lui Arhimede.

*

Îndrăznind o tentativă de comentariu la textul citat, aş începe spunând că: Da, domnule profesor, cel puţin eu sunt aici şi vă citesc textul, sperând că am ajuns să înţeleg matematica în sensul ei viu, aşa cum aţi făcut-o dvs. Trecând peste această încercare de replică peste ani, să încercăm să cristalizăm câteva concluzii la textul de mai sus.

În linii mari, Eugen Rusu ne imploră să abordăm la clasă predarea prin problematizare, adică a folosirii metodei problematizării (un fel de “brain storming”) nu numai la rezolvarea problemelor, ci şi – chiar mai ales – la descoperirea şi demonstrarea diferitelor teoreme. Mai mult, dânsul ne cere să nu facem aceasta în mod plat şi dezinteresat, ci să o facem plin de entuziasm, dar nu cu un entuziasm egocentrist (de pildă, atunci când profesorul întreabă şi tot el răspunde), ci un entuziasm atractiv, cât se poate de contagios pentru elevi. Pentru a reuşi aceasta, drumul prin materia şcolară nu trebuie să fie neapărat unul de rigurozitate euclidiană, similar Elementelor, potrivită nouă, profesorilor, ci unul care să aibă ca obiectiv central abordarea cu elevii într-un mod cât mai entuziast, pe mintea lor şi pentru mintea lor, a principalelor rezultate ale materiei de studiat.

Lecţiile de geometrie (la fel şi cele de aritmetică-algebră) trebuie să fie o combinare  atractivă între cele două extreme ale predării: la un capăt avem parcurgerea enumerativă a elementelor evidente din punct de vedere intuitiv pentru elevi, pe când la capătul celălalt este situată predarea prin prelegere de către profesor a elementelor pe care elevii nu au pur şi simplu de unde să le ghicească. Între cele două extreme se situează toate elementele de studiat, teoremele şi celelalte observaţii. Toate acestea trebuie însă abordate într-o manieră de problematizare, prin care să-i atragem pe elevi în procesul gândirii. În acest proces de problematizare, profesorul porneşte ideea întrerupând-o “cu un semn de întrebare în aer” ori-de-câte-ori elevii ar trebui să fie în stare să dicteze continuarea, atât la elementele simple şi accesibile, cât şi la demonstraţiile foarte grele, în momentele unde totuşi pasul ce urmează este accesibil gândirii lor.

În Nota de prezentare a noii programe de matematică pentru gimnaziu, la Note definitorii ale acestei programe (pag.3), găsim următorul aliniat: Programa şcolară de matematică a fost gândită astfel încât să poată fi parcursă în 75% din timpul alocat orelor de matematică, restul orelor (25%) – ne este precizat, pentru cei care sunt mai obosiţi şi nu mai pot socoti – deci, restul orelor fiind la dispoziţia profesorului pentru activităţi remediale, de fixare sau de progres. În legătură cu acest procentaj trebuie să fac aici o ultimă observaţie: predarea prin problematizare este o mai mare consumatoare de timp faţă de simpla prelegere (înţeleg prin prelegere atunci când profesorul “turuie” lecţia elevilor, aceştia pur şi simplu o copiază de pe tablă sau o scriu la dictare, după care se trece imediat la aplicaţii). Predarea prin prelegere nu are de obicei nici un fel de feed-back (mai ales dacă elevul care întreabă, exprimându-şi nedumerirea, este taxat cu o notă mică în catalog). Dimpotrivă, în cazul predării prin problematizare profesorul primeşte constant feed-back de la elevi (de la mult mai mulţi). Dar, tot acest feed-back, care poate fi şi unul de frânare, arătând că elevii nu pot face pasul planificat, gândit de către profesor, feed-back în care trebuie alocat timp elevilor care s-au implicat, acest feed-back consumă timp. Apoi, s-ar putea să fie nevoie ca un anumit pas logic să trebuiască a fi despărţit în doi, poate chiar trei paşi mai mici, pe mintea elevilor, fiecare pas fiind compus din întrebare plus cel puţin un răspuns (poate chiar mai multe), toate acestea ducând la un consum mare de timp. De unde să luăm timpul acesta suplimentar? Păi, în primul rând din acel rest de 25%. Iar apoi din diferite alte economii de timp (despre care nu mi-am propus acum să discut).

CTG, 11.03.2018

Criteriul psihologic al intuiţiei în selectarea teoremelor de demonstrat – (IV)

În cele ce urmează voi continua analiza geometriei şcolare aşa cum se găseşte aceasta la o lectură atentă “printre rânduri” în lucrarea profesorului Eugen Rusu, De la Tales la Einstein (Lyceum, ed. Albatros,1971). Am citit această carte pentru prima dată cândva în a doua jumătate a anilor ’90, adică spre finalul primului meu deceniu de profesie. Cartea ne-a entuziasmat, pe mine şi pe soţia mea, am preluat câteva citate din ea, dar în mare nu am putut valorifica în profunzime toate cele citite: eram încă la începutul drumului în reformarea predării pe baze mai sănătoase a matematicii (startul conştient pentru mine a fost în 1994). Gândurile lecturate s-au afundat însă încet în uitare, dar nu într-o uitare neglijentă, ci într-o uitare sănătoasă, din care uneori îmi veneau brusc idei – pe care le credeam ale mele – dar care îmi erau sugerate inconştient de cele citite la Eugen Rusu.

La începutul acestui an, lucrând la un alt material, căutam un anumit citat, aşa că am redeschis cartea sus-amintită. N-am găsit citatul căutat, dar am găsit la începutul acestei cărţi o minunată conexiune cu sfatul de folosire a abordării intuitive în predarea primelor noţiuni de geometrie în clasele V-VI din noua programă de matematică pentru gimnaziu. În momentul acela toate gândurile înceţoşate din ultimii peste 20 de ani despre cum ar trebui predată geometria mi-au reapărut în conştienţă, de data aceasta clare ca într-o imagine de cea mai mare rezoluţie pe un monitor HD. Mă simţeam ca într-o casă caldă privind afară pe fereastra înrămată cu perdelele cele mai frumoase, într-o zi însorită de iarnă când toate detaliile firelor de zăpadă din omătul de afară se văd cu o claritate năucitoare. Rezultatul acelui moment s-a concretizat a doua zi în eseul (din 10 ian. 2018) numit Criteriul psihologic al intuiţiei în selectarea teoremelor de demonstrat. Lecturând mai departe din cartea lui Eugen Rusu am înţeles că eseul se cere continuat, astfel apărând următoarele două părţi spre finalul lunii ianuarie.

Consideram că am epuizat subiectul, dar carte continuă, relevând faptul că subiectul ales iniţial cu titlul de mai sus, se transformă încet într-unul mult mai profund, ce ar putea fi numit Etapele predării geometriei şcolare şi argumentarea psihologică a metodicii predării. Am păstrat totuşi titlul iniţial pentru a arătă continuitatea gândurilor.

Aşadar, să mergem mai departe în lecturarea cărţii lui Eugen Rusu. În Capitolul IV, numit Matematica întreagă: meşteşug, ştiinţă, artă şi joc, mijloc de educaţie, Eugen Rusu ne vorbeşte despre ARHIMEDE (287 – 212). Iată, pentru o mai clară impresie, o parte din subtitlurile acestui capitol (care începe la pag. 70): Matematician universal; Viaţa; Ingeniozităţi practice; Arhimede îşi apără Patria; Opera scrisă; Precursorul fizicii matematice (parte ce conţine o descriere detaliată a problemei coroanei); Concepţia filozofică; Evrika; Precursor al calculului integral; Arhimede îi învaţă pe greci să numere; Joc-matematică; (…) Următoarele pasaje sunt alese din acest capitol prin prisma principiului evocat la începutul cărţii, anume că evoluţia matematică a unui individ este, cu prescurtări, asemănătoare cu evoluţia istorică a umanităţii (pag.4). Eu înţeleg acest principiu în felul următor: evoluţia preocupărilor şi a descoperirilor diferitelor elemente matematice de-a lungul vremurilor este un bun indiciu, de care trebuie ţinut cont pe cât posibil în organizarea materiei şi a nivelului de abordare al acesteia, pe parcursul claselor şcolare, fiind cel mai sănătos ca aceasta să evolueze pe căi şi în trepte similare cu cele din parcursul istoric.

Capitolul începe prin enumerarea a şapte argumente, motive pentru care Arhimede poate fi considerat primul matematician universal (Henri Poincaré, 1854-1912, ar fi ultimul matematician universal). Trei dintre acestea mi-au atras atenţia. Astfel, Arhimede:

– a făcut cercetări de matematică dezinteresată, axate pe plăcerea de a gîndi, nedispreţuind nici sectorul problemelor “distractive”, situate între joc şi matematica-artă; – a împletit cercetarea euristică cu fundamentarea logică riguroasă, arătând şi cum a gândit ca să descopere şi cum, după aceea, caută o demonstraţie matematică riguroasă; – a intrat în contact cu alţi matematicieni nu comunicîndu-le direct rezultatul, ci provocîndu-i să-l caute, dovedind astfel că a intuit cu deosebită fineţe adevărata pedagogie a matematicii; (…; pag.70-71)

Aceste argumente ar trebui citite “printre rânduri” ca un sfat din partea lui Eugen Rusu pentru introducerea lecţiilor prin procedeul de problematizare, mai degrabă decât prin simpla prezentare a conţinuturilor. Astfel, elevii trebuie provocaţi să gândească (şi să descopere plăcerea de a gândi) în strădania de a genera împreună lecţia la oră, în loc să le turuim conţinuturile şi să le cerem să le înveţe pe de rost. Iar în procesul de atragere a elevilor spre plăcerea de a gândi, matematica “distractivă” reprezintă unul dintre “magneţii” cei mai puternici. În subtitlul Joc-matematică (pag.91) E. Rusu reia ideea:

Jocul “stamahion” – practicat ca distracţie la curtea din Siracuza şi căruia Arhimede i-a consacrat o mică lucrare – constă în aşezarea a 14 plăci de fildeş în aşa fel ca să formeze un pătrat. Plăcile erau astfel tăiate încît să existe mai multe soluţii, precum şi unele false soluţii, adică aşezări care erau “aproape pătrate” şi numai prin raţionamente – după cum a arătat Arhimede – se putea dovedi că nu sînt soluţii exacte. Căutarea soluţiilor era un amuzament. Cînd însă căutarea soluţiilor nu se face pur empiric, prin aşezări întîmplătoare, ci prin aşezări ghidate şi de raţionament, acest amuzament devine de ordin superior; avem în acest caz un joc-matematic şi el trebuie incorporat matematicii propriu-zise. Astfel de jocuri apar în cărţi care se intitulează obişnuit matematică distractivă. Mi se pare că este un titlu prea larg: nu numai jocurile, multe probleme “serioase”, aproape întreaga matematică este sau ar trebui să fie dintr-un anumit punct de vedere şi distractivă. Nenumăratele demonstraţii prin arii ale teoremei lui Pitagora, din care am amintit cîteva, nu sînt în esenţă foarte asemănătoare cu jocul stamahion? Graniţa între joc de inteligenţă şi matematică este foarte neprecisă. (…) Astfel concluzionează Eugen Rusu acest subtitlu, iar eu îmi permit să completez în primul rănd că Da!, orele de matematică şcolară ar trebui pigmentate din când în când cu probleme mai mici sau mai mari de matematică distractivă. Apoi, în al doilea rând, trebuie precizat că multe elemente din lecţiile serioase, obligatorii prin programă, pot fi – şi ar fi bine să fie – predate asemănător problemelor de matematică distractivă. Efectul surprinzător la o astfel de politică de predare este că, în felul acesta chiar şi elementele mai seci ale orei de matematică sunt preluate de către elevi cu drag, ei fiind conştienţi că profu’/profa’ se străduieşte ori-de-câte-ori este posibil să le prezinte lecţii cât mai frumoase şi atractive.

După descrierea detaliată a problemei coroanei, în subtitlul Evrika Eugen Rusu analizează momentul înţelegerii unui fenomen. Gîndirea lui Arhimede nu este stînjenită de prejudecăţi “filozofice”, este un om viu, interesat de felurite probleme de viaţă, de ştiinţă. Simţirea lui este de asemenea spontană, naturală, nefalsificată de “concepţii” – şi deci foarte interesantă ca fenomen psihic.

Există la unii oameni părerea că activitatea matematică este pur intelectuală, uscată şi rece, lipsită de pulsaţia şi palpitaţiile fenomenelor vii. Este părerea acelora care nu au o experienţă proprie, autentică asupra ei, care o privesc prin prisma deformantă a matematicii şcolare de un anumit tip, a unei şcoli greşit înţelese, care în loc să deschidă poarta spre matematica vie, au transformat-o într-o obligaţie penibilă. (pag.83) Cât de multă dreptate are aici profesorul Rusu, sugerând măcar în parte că abordarea predării matematicii poate fi privită ca una din sursele apariţiei persoanelor avariate matematic! (fenomen despre care am vorbit în câteva rânduri cu alte ocazii) Şi, din păcate, cât de mulţi profesori de matematică, al căror rol ar trebui să fie de a deschide poarta spre matematica vie şi spre plăcerea de a gîndi, cât de mulţi dintre aceştia transformă matematica într-o obligaţie penibilă, într-o materie repulsivă!

Există însă şi mulţi oameni care, încă de copii, intuiesc esenţa umană a activităţii matematice; căci, pentru aceasta, nu nivelul creaţiei este important, ci actul în sine. O problemă elementară, dacă este trăită, provoacă o gamă de sentimente şi o satisfacţie, asemenea, dar la scară mai mică, cu cele date de un act de creaţie propriu-zis. Priviţi copilul cum se munceşte necăjit cu o problemă; îi vine să o lase dar atunci îi apare sentimentul unei umilinţe, uneori şi al unei ambiţii, al unei competiţii tacite: Petrescu va reuşi s-o facă, eu nu? Priviţi-l cum schimbă încercările cînd cu deznădejde, cînd cu înfrigurări de speranţă. Priviţi, mai ales, momentul cînd faţa i se luminează, începe să lucreze înfrigurat dar sigur, pentru ca la sfîrşit, confruntînd eventual şi cu răspunsul din carte, să exclame cu o satisfacţie specifică: mi-a ieşit! Comparaţi acum cu peripeţiile de ordin sufletesc ale lui Arhimede în căutarea soluţiei la problema lui Hieron (cea cu dilema dacă aurarul a înlocuit o parte din aurul pentru coroană cu argint). Nu, activitatea matematică nu e de loc rece; o gamă de sentimente şi emoţii puternice trebuie să o anime pentru ca ea să fie fructoasă.

Mi-a ieşit, exclamă copilul, satisfăcut. Legenda spune că atunci cînd Arhimede făcînd baie, a intuit brusc legea plutirii corpurilor şi, prin ea, şi soluţia la problema cu coroana, entuziasmat a ieşit din baie, gol cum era, strigînd: Evrika, Evrika! (am găsit, am descoperit!). Evrika! Este rădăcina etimologică a cuvîntului euristic. Este simbolul scurt şi evocator al întregii matematici euristice, ca şi al oricărei invenţii, al triumfului inteligenţei în lupta ei necurmată cu necunoscutul. Din tot ce a făcut şi a trăit Arhimede, inclusiv ceea ce îi atribuie legendele, dacă nu ar rămîne decît acest unic cuvînt evrika, chiar şi golit de conţinutul concret, fără să mai ştim la ce anume invenţie s-a referit, el şi-ar păstra o deosebită valoare de simbol, simbolul celei mai vii şi autentice atitudini umane. Tocmai de aceea, ecoul lui prelungit peste veacuri ne înfioară şi astăzi.

Ca să apară, izbucnind, acest evrika triumfător e necesar un preambul, uneori destul de prelung, de sforţări, de luptă nedecisă, de îndoieli chinuitoare împletite cu înfiripări de speranţă; este necesar, în plus, ca acest efort să fie personal, tensiunea întreagă a propriei fiinţe. Evrika e un fel de împlîntare a steagului victoriei pe o redută îndelung asaltată.

Urmăriţi timbrul emoţional al unei exclamaţii pe linia cunoaşterii: aha! Este exclamaţia care traduce pe “am înţeles”, “m-am dumerit”, cînd unui om i se explică, din afară, ceva. O exclamaţie şi ea umană, numeric mai frecventă decît evrika, dar emoţional mai ştearsă. Traduce o satisfacţie – aceea de a fi aflat un lucru nou – dar ea e oarecum umbrită de regretul de a nu fi reuşit singur, prin mijloace proprii.

Oamenii care rămîn afectiv incolori în faţa procesului de cunoaştere sînt de compătimit, ei nu au ajuns în miezul viu al lucrurilor. Autentici sînt oamenii care exclamă. Prin natura lucrurilor, cum spuneam, cea mai frecventă exclamaţie este “aha”! Dar fiecare om, cu adevărat om, trebuie să aibă şi acţiuni, momente în care exclamă cu plenitudine şi cu ascuţită satisfacţie: evrika!

*

Realitatea psihică închisă în cuvîntul evrika, bucuria de a afla, o găsim şi la Tales şi la Pitagora, tradusă material printr-un alt simbol: jertfa adusă zeilor drept mulţumire pentru descoperirea unei teoreme. Dar pe un fond comun – emoţia, entuziasmul pentru un plus de cunoaştere – două nuanţe distincte: evrika înseamnă am descoperit eu, sînt mulţumit pentru că procesul de gîndire petrecut în mintea mea a fost încununat de succes. Jertfa arată concepţia că descoperirea s-ar datora şi sprijinului unei puteri supranaturale din afară. Nu ştiu dacă e adevărat că Arhimede  a ieşit din baie dezbrăcat la propriu; dar dezbrăcat de concepţii mistice, om pur şi simplu, aşa cum l-a făcut natura, era.

Nu însă un om simplu, ci, dimpotrivă, foarte rafinat. El ştia să preţuiască nu numai actul viu, dinamic, al descoperirii, ci şi frumuseţea interioară a unor adevăruri, armonia de genul aceleia atît de preţuită de către predecesorul său, Pitagora.

Propoziţia care i-a plăcut mai mult din acest punct de vedere a fost faptul – simetric şi simplu – că cilindrul circumscris sferei are aria o dată şi jumătate cît a sferei, iar raportul volumelor este acelaşi.

Sfera şi cilindrul circumscris este tocmai figura care i-a fost săpată, ca omagiu, pe mormînt – tot astfel cum pe mormîntul unui poet se sapă două versuri din opera sa. Figuri, versuri care uneori amintesc mai mult de liniştea majestuoasă a morţii decît de efervescenţa vieţii acelui care odihneşte sub piatra pe care ele au fost săpate … (pag.83-85)

Da, aşa a descris Profesorul Eugen Rusu emoţiile trăite pe parcursul unei rezolvări de către cel ce se străduieşte cu adevărat, comparându-le – chiar dacă la o scară redusă – cu legendarul evrika al lui Arhimede. Dar, oare unde putem cuprinde noi cel mai eficient aceste “sfaturi” date printre rânduri de Eugen Rusu? Cum putem noi aranja materia de studiat, cum putem alege teoremele şi problemele de demonstrat, astfel încât să aducem elevii în punctul de a trăi şi ei, măcar parţial, bucuria “redescoperirii” marilor realizări ale lui Arhimede, ca unele dintre cele mai mari ale antichităţii înfloritoare elene. Pentru că actualmente, în matematica de gimnaziu acesta nici măcar nu este amintit! Într-adevăr, noi, profesori, nici măcar nu-l amintim la orele de geometrie pe Arhimede, îmblînzitorul cercului şi al sferei, primul om care l-a stăpânit cu adevărat pe acel număr magistral, numit de către urmaşii săi π (pi). De pildă, câţi dintre noi prezentăm elevilor că Arhimede este primul om care l-a stabilit pe 3,14 sub forma fracţiei ordinare 22/7?

Permiteţi-mi să vă prezint cum mi-am ales eu elementele legate de lungimea cercului şi aria discului în clasa a VII-a, respectiv aria sferei şi volumul bilei în clasa a VIII-a (exprimarea preţioasă, hipercorectă, respectă faptul că cercul şi sfera sunt singura figură, respectiv singurul corp care au denumiri diferite pentru interior: cercul este linia, pe când discul reprezintă cercul plus interiorul său, măsura cercului reprezentând perimetrul, pe când măsura discului aria; în mod similar, sfera este goală, măsura sa fiind o arie, pe când bila reprezintă sfera împreună cu interiorul său, măsura acesteia fiind un volum; nici o altă figură, respectiv nici un alt corp nu au în mod similar două denumiri; povestea asta le-o spun elevilor la clasă, rareori în a VII-a, dar sigur în a VIII-a).

Pentru ca elevii să poată aprecia magnitudinea acestor descoperiri, dificultatea găsirii şi demonstrării lor, trebuie să aibă cu ce să le compare. Cu alte cuvinte, înaintea găsirii ariei discului, elevii trebuie să fi fost conduşi pe calea descoperirii la clasă a formulelor de arie pentru celelalte figuri de bază (găsirea prin problematizare a formulelor de arie pentru triunghiurile şi patrulaterele studiate; am precizat prin problematizare, accentuând importanţa trezirii şi activării gândirii elevilor, atragerea acestora în procesul de descoperire însoţită de către profesor a noilor cunoştinţe). La fel, pentru a putea aprecia spectaculozitatea găsirii formulelor pentru aria şi volumul sferei, implicit şi genialitatea lui Arhimede, trezind astfel admiraţia pentru gândirea omenească în forma ei cea mai strălucită, elevii trebuie să fii dedus în clasă prin problematizare aria şi volumul tuturor celelalte corpuri (prismele, piramidele, trunchiurile şi corpurile rotunde plan-desfăşurabile). În acest sens iată pe scurt enumerarea lecţiilor.

În clasa a VII-a, după lămurirea ariilor patrulaterelor şi a triunghiurilor studiate, eu studiez în ordine: 1) aria hexagonului regulat şi a octogonului regulat înscrise în cerc (pentru “încălzirea” minţii), urmate de fabuloasa situaţie a dodecagonului regulat (poligonul cu 12 vârfuri) a cărui arie este egală cu 3r2 (demonstraţie de 1-2 rânduri prin calcularea ariei unei “felii”, adică a unui triunghi isoscel, nu prin apotemă, ci calculând una din înălţimile congruente folosind cateta opusă unghiului de 30o); 2) determinarea ariei unui disc cu raza de 5cm pe caietul cu pătrăţele, contabilizând toţi cm2 întregi cât şi toate fracţiunile de cm2, aproximând cât mai bine discul în interiorul sau în exteriorul cercului (este o lucrare practică de tip Laborator de matematică), cu stabilirea în final a faptului că pătratul razei, adică 52 = 25 întră în aria stabilită aproximativ de 3,12 ori (descrierea acestei lecţii o găsiţi în finalul postării Matematica naivă, exemple (2) din 1 august 2016); 3) în finalul acestei lecţii, sau ora următoare, le prezint elevilor numărul π (pi), aici putând efectua şi câteva măsurători pe castroane rotunde şi alte oale, folosind metrul de croitorie pentru a observa apariţia acestui număr şi la lungimea cercului, adică la perimetrul său. Tot aici le povestesc şi despre goana după cât mai multe zecimale de calculat acestui număr, arătându-le elevilor o pagină cu peste 2500 de zecimale ale numărului pi (pag.64 din Simon Singh, Marea teoremă a lui Fermat, Ed. Humanitas, ed. A II-a, 2000) şi le spun că de peste zece ani am descărcat de pe net numărul pi cu un milion de zecimale. 4) Uneori, într-o oră ulterioră, ca o curiozitate, le pot arăta elevilor şi metoda egipteană de calcul a ariei discului.

În clasa a VIII-a elevii sunt pregătiţi să deducă majoritatea formulelor de arie ale corpurior studiate. Pentru formulele de volum trebuie abordată a tactică de îndrumare care să folosească gândirea intuitivă a elevilor. În această etapă obişnuiţi fiind să gândească, elevii dictează mare parte din formulele corpurilor. Doar în diferite momente trebuie să mai intervin cu precizări sau explicaţii. Astfel pregătiţi fiind, când în final ajungem la sferă, elevii vor putea trăi din plin şi cu totală admiraţie demonstraţia condusă de către mine la tablă, în timp ce îl evoc pe Arhimede. Demonstraţia pentru volumul sferei este la un cu totul alt nivel decât cele precedente (cilindru, con, trunchi de con), trezind o stare de uimire profundă faţă de gândirea care a generat-o. Povestea cu Cicero care, două secole după moartea lui Arhimede îi găseşte mormântul lângă Siracuza pentru că avea gravate pe el o sferă într-un cilindru, această poveste “pune capac” admiraţiei elevilor. Dacă doriţi şi alte amănunte, găsiţi prezentarea în detaliu şi pozele acestei lecţii în postarea din aprilie 2016 la adresa Finalul Geometriei în clasa a VIII-a (4) .

CTG, 3-4 martie 2018 (cadou de ziua lui Pi)

Ziua lui Pi

Primii care au reuşit să aproximeze mulţumitor aria cercului şi implicit prin aceasta şi numărul Pi au fost vechii egipteni. În Papirusul Rhind se găseşte o aproximare a discului înscris în pătratul de latură 9 în două faze. Mai întâi aria discului este aproximată cu aria octogonului ABCDEFGH obţinut pe treimile laturilor pătratului circumscris. Optic această aproximare pare destul de bună ducând chiar la un raport aria disculu/aria pătratului razei de cca. 3,11. Apoi egiptenii măreau aria obţinută 63 cu o unitate, la 64 care este aria pătratului de latură 8, generând o aproximare şi mai bună, de 3,16 pentru Pi. Cu alte cuvinte, aria discului de diametru 9 era aproximată cu aria pătratului de latură 8. (scuze pentru tabla execrabil ştearsă la ora de la care am făcut poza următoare).

Criteriul psihologic al intuiţiei în selectarea teoremelor de demonstrat – (III)

În partea a treia a eseului de faţă continuu seria de gânduri despre predarea intuitivă a lecţiilor de geometrie din clasele a VI-a şi a VII-a, pornind de la o recomandare din noua programă de geometrie (de aplicat la clasa a VI-a începând din anul şcolar 2018-2019): La tema Triunghiul caracteristicile şi proprietăţile configuraţilor geometrice se vor evidenţia prin observare directă, în sensul unei abordări căt mai naturale şi intuitive. Voi încerca în această a treia parte să aduc câteva aspecte suplimentare care să ofere profesorului doritor o primă “schelă” de susţinere în procesul de construire a unei noi abordări a predării geometriei la clasele gimnaziale, abordare sugerată în noua programă de matematică gimnazială. Voi face aceasta bazându-mă pe propria experienţă de predare din ultimii 20 de ani (experienţa personală în cadrul Liceului Waldorf şi experienţa reconfirmată de soţia mea în cadrul Liceului Eugen Pora din Cluj-Napoca), dar şi pe baza unor noi citate din lucrarea profesorului Eugen Rusu, De la Tales la Einstein (Lyceum, ed. Albatros,1971).

În finalul primei părţi a acestui eseu am propus o listă cu 9 teoreme ce merită supuse atenţiei elevilor spre demonstrare, acestea fiind destul de surprinzătoare încăt să nu poată fi clasificate ca uşor observabile prin inuiţia naturală a elevului. În partea a doua a eseului am observat că acestea sunt în cea mai mare parte teoreme din capitolul despre triunghiuri. Chiar şi suma unghiurilor în patrulatere reprezintă o aplicaţie a triunghiurilor, astfel că în “meciul” dintre cele două capitole, prima teoremă de la patrulatere este de fapt un “autogol” al triunghiurilor.

La momentul respectiv nu am explicat foarte clar cum am alcătuit această listă: este vorba de strădania mea de a empatiza cu elevii de-a lungul anilor, de a le înţelege bucuriile şi fricile în legătură cu matematica. Totuşi, dacă ne gândim bine putem “inventa” o scară cu trepte de evidenţă a diferitelor proprietăţi ale figurilor geometrice, scară folosibilă ca un fel de instrument atât la selectarea teoremelor (care să fie bazate pe simpla observare intuitivă, respectiv care merită a fi supuse verificării printr-o demonstraţie), cât şi la selectarea problemelor din clasă sau ca temă.

Această scară cu trepte ale evidenţei ar porni de jos de la treapta cu nivelul de evidenţă cel mai slab (nivelul 1) şi ar urca până în vârf la treapta cu cel mai ridicat nivel de evidenţă (nivelul 10). În acest sens, la primul contact cu geometria, adică în clasa a VI-a, se vor alege doar demonstraţiile teoremelor situate pe treptele inferioare de evidenţă. Dimpotrivă, cele din jumătatea de sus a scării evidenţei, cele caracterizate printr-un  grad mare de evidenţă susţinută de intuiţia naturală a elevilor merită doar observate oral (“se vede” că …) şi contabilizate ca atare în caiet. Cele mai multe nici măcar nu trebuie spuse de către profesor, ci pot fi obţinute de la elevi prin întrebări de tipul “ce observaţi aici în legătură cu …?”. Să luăm câteva exemple de teoreme şi să studiem unde se situează acestea pe scara evidenţei.

Nivelul 10 de evidenţă: faptul că dreptunghiul are unghiurile drepte; unghiurile opuse la vârf sunt congruente; triunghiul isoscel are două unghiuri congruente;

Nivelul 9 de evidenţă: faptul că triunghiul echilateral are toate unghiurile congruente; faptul că dreptunghiul are diagonalele congruente;

Nivelul 8 de evidenţă: faptul că triunghiul echilateral are unghiurile de 60o; faptul că diagonalele pătratului sunt perpendiculare;

Nivelul 7 de evidenţă: faptul că un patrulater cu două laturi opuse paralele şi congruente este paralelogram; un triunghi isoscel cu un unghi de 60o este echilateral;

Nu mi-am propus să fac o clasificare exhaustivă a teoremelor pe treptele acestei scări, dar este evident că toate acele teoreme despre liniile importante în triunghiul isoscel sunt clasificabile undeva între nivelele 8-9, cel mai jos la nivelul 7 de evidenţă, şi asta indiferent de nivelul de dificultate al demonstraţiei. Tot pe la nivelul 8 cred că se situează pentru intuiţia copiilor şi concurenţa liniilor importante în triunghi, cele trei de un anumit fel. Dimpotrivă, suma unghiurilor în triunghi este o proprietate de nivelul 1, cel mult 2 de evidenţă. Dar totul depinde mult şi de context. De pildă, după ce a învăţat şi a aplicat destul suma unghiurilor în triunghi, acomodându-se cu aceasta, suma unghiurilor în patrulater urcă undeva la nivelul 4 de evidenţă, singurul aspect ce creează dificultăţi legat de aceasta fiind forma de redactare. Mai mult chiar, odată pricepută ideea existenţei unei legităţi de tipul “toate triunghiurile au aceeaşi sumă a unghiurilor”, elevilor le este uşor să răspundă la întrebarea profesorului despre suma unghiurilor în patrulater: “Aha, şi aici există deci o astfel de legitate (altfel, de unde această întrebare?), oare cât o fi? Păi, dacă ne uităm la dreptunghi (e evident un patrulater, deşi încă n-am învăţat despre el) sau la pătrat vedem că este de 4 ori 90o, adică 360o”. Un astfel de raţionament ridică această teoremă în partea de sus a scării evidenţei din punct de vedere al elevului, dar totuşi merită să o demonstrăm chiar şi numai din motivul de a exemplifica forţa demonstraţiei ce se debarasează de intuiţie şi ne poate da certitudini, adică 100% că la orice patrulater suma unghiurilor este de 360o. Aceleaşi comentarii se potrivesc şi la suma unghiurilor în pentagon şi hexagon, lucrurile căpătând note de bucurie pentru decagon sau dodecagon.

Nici nu are o relevanţă decisivă unde se situează exact fiecare dintre toeremele geometriei pe această scară. Cum am arătat deja, poziţionarea lor este oricum încărcată de un subiectivism specific psihologiei: depinde de foarte mulţi factori şi trebuie văzută doar ca un îndrumător orientativ la îndemâna profesorului în procesul de selectare a teoremelor de demonstrat.

Mai există însă un aspect de discutat legat de această scară. Este vorba de faptul că o astfel de scară a evidenţei există la orice teorie, indiferent de vârsta la care este adusă această teorie. Cei care au făcut adevărată cercetare (deci nu cercetare în sensul compilării noi a unor fapte deja cunoscute), aceştia ştiu cât de importantă este intuiţia în prima fază şi cum gândirea trece în viteză peste toate aspectele evidente, căutând doar aspectele neevidente cu scopul de a le lămuri cât mai repede. De multe ori ordonarea şi demonstrarea riguroasă a întregii teorii o face chiar altcineva, nu autorul descoperirii iniţiale a elementelor respective. La fel se întâmplă şi în cazul elevilor, după cum a precizat în câteva rânduri şi Eugen Rusu, care vorbea despre geometria în prima etapă de studiu, adică în gimnaziu, şi geometria în etapa a doua de studiu, adică în reluarea acesteia în liceu (aşa cum era cuprinsă în programa de clasele IX-X valabilă până la reforma din 1997). Geometria în prima etapă de studiu era pe vremuri o geometrie destul de intuitivă, pe când geometria din a doua etapă de studiu avea un mult mai profund caracter riguros axiomatic, cu demonstrarea tuturor aspectelor nevralgice ale acestei ştiinţe. A doua fază de parcurgere a geometriei prin reluarea acesteia la un nivel superior (predarea în spirală) a fost abandonată la reforma din 1997 pentru că profesorii coborîseră în gimnaziu marea parte a elementelor specifice unei a doua faze de parcurgere a geometriei. Datorită olimpiadelor a fost coborât în gimnaziu de-a lungul anilor tot ceea ce se făcea în anii ’70 în liceu, aşa că s-a considerat că nu mai avea sens repetarea materiei în clasele de liceu.

Aici este de remarcat şi o altă atitudine dăunătoare observabilă atât la profesori de rând, cât şi la cei din vârf, la autorii de programe şi manuale. Mulţi din itemii parcurşi în matematică pot fi abordaţi pe diverse căi, unele aflate pe scara evidenţei mai sus, altele mai jos. Este dureros când vezi că au fost alese prin programă şi manuale căi cu o evidenţă cât mai scăzută pentru elevi. Cu alte cuvinte, deseori se încearcă prezentarea lecţiilor într-o formă cât mai de neînţeles pentru elevi. Un exemplu în acest sens este prezentarea însumării vectorilor prin regula triunghiului şi omiterea totală a regulii paralelogramului. Ştiu că matematicienii se simt înjosiţi când trebuie să recunoască faptul că teoria lor a fost inspirată de o altă ştiinţă şi că “el, profesorul” nu este un mic Dumnezeu care creează tot capitolul respectiv din nimic, numai pe baza unor definiţii şi reguli date de el. Mai ştiu şi că regula triunghiului generează regula poligoanelor pentru însumarea mai multor vectori. Dar nici un argument nu poate convinge că la început nu e bine să pornim de la forma intuitivă a însumării a două forţe reprezentând cei doi vectori. Pentru orgoliul personal, de obicei al celor care au stabilit ordinea lecţiilor din programă sau a autorilor de manuale care visează să se ridice la nivelul de rigurozitate şi abstractizare al cursurilor universitare, sau chiar sunt universitari şi nu se pot coborî la nivelul celor cărora se adresează manualul respectiv, pentru orgoliul acestora este sacrificată înţelegerea temelor de studiu pentru mii de elevi care sunt puşi în situaţia de a învăţa ceva fără a înţelege despre ce este vorba. Pentru orice persoană capabilă de a empatiza cu elevii săi este evident că teoria stabilirii demonstraţiilor în funcţie de poziţionarea pe scara evidenţei ar trebui respectată de către cei care stabilesc ordinea şi linia lecţiilor şi a conţinutului acestora în programa şcolară.

Pe finalul acestui eseu mi-am propus să analizez din acest punct de vedere situaţia celei mai importante teoreme din matematica şcolară, teorema lui Pitagora. Legat de aceasta şi de prezentarea ei avem următoarele “date ale problemei” (facts pe engleză):

1) Teorema lui Pitagora se demonstrează în România  prin teorema catetei, aceasta la rândul ei fiind demonstrată prin asemănarea triunghiurilor. Aceasta se poate face undeva în semestrul al II-lea din clasa a VII-a, după studiul proporţionalităţii în geometrie. Se merge pe această cale “de când lumea şi pământul” şi cei mai mulţi profesori nici nu prea cunosc alte căi, deşi există sute de demonstraţii mai mult sau mai puţin diferite ale teoremei lui Pitagora.

2) Majoritatea demonstraţiilor teoremei sunt pe bază de arii, unele doar cu arii, altele pe bază de arii în combinaţie cu formulele de calcul prescurtat (şi acestea, cele de gradul II, cu interpretare de arii), iarăşi altele pe bază de arii şi transformări echivalente, multe pe bază de arii cu tapetări. Pe lângă acestea mai există şi altele, mai ciudate, de pildă cu trigonometrie, sau cu puterea punctului faţă de cerc (o interesantă camuflare a asemănării triunghiurilor); există chiar şi una cu vectori.

3) Există o presiune mare din partea colegilor de fizică de a parcurge teorema lui Pitagora mai repede, pentru că ei au nevoie de această teoremă la aplicaţii deja în semestrul I al clasei a VII-a în procesul de pregătire a olimpiadelor.

4) În programa nouă s-a introdus la sfârşitul clasei a VI-a teorema lui Pitagora (fără demonstraţie, verificări de triplete de numere pitagoreice, determinarea de lungimi folosind pătrate perfecte), (vezi pag. 16) chiar din acest motiv.

Să analizăm însă puţin cum stau lucrurile din punct de vedere al echilibrului de care am vorbit în partea a doua a eseului, triunghiul ROP cu cele trei componente ale predării matematicii şcolare. Acolo mă plângeam de dezechilibrarea situaţiei prin neglijarea aspectelor psihologice. Tot în partea a doua a eseului mi-am exprimat părerea că nu ar fi sănătos să încălcăm principiile elementare de ordonare a lecţiilor de geometrie demonstrând suma unghiurilor în triunghi prin folosirea unghiurilor dreptunghiului, figură încă neparcursă în această primă etapă cât de cât riguros ordonată. În acelaşi mod ne putem însă exprima nedumerirea şi indignarea legate de introducerea teoremei lui Pitagora în clasa a VI-a fără nici un fundament justificativ, la un nivel de matematică babilonian, şi asta doar pentru a face pe plac colegilor de la fizică. Nu există nici o legătură, intuitivă sau nu, între unghiul drept al unui triunghi şi egalitatea adusă de tripletele pitagoreice.

În echilibrul din triunghiul ROP al celor trei componente ale predării matematicii şcolare, neglijarea oricărei părţi este la fel de dăunătoare: învăţământul din vest neglijează masiv performanţa rezolvitorilor şi vedem cum suferă matematica lor în acest sens; în România au fost neglijate aproape 40 de ani aspectele de natură psihologică şi vedem la ce nivel de refuz al matematicii s-a ajuns la copii; acum urmează să mai experimentăm neglijarea aspectelor ce ţin de o cât de cât elementară rigoare a matematicii? Eu sigur nu-mi doresc aşa ceva!

Ce rezolvare există pentru această situaţie în care s-a ajuns? Nu am pretenţia că deţin un răspuns perfect la această întrebare, dar pot prezenta forma în care predau eu teorema lui Pitagora cu convingerea că oferă o soluţie de compromis, ce împacă “şi capra şi varza”. Soluţia de care vorbesc pleacă de la un nou aspect ce se adaugă celor patru “date ale problemei” (facts) prezentate mai sus:

5) Demonstraţiile cu arie la teorema lui Pitagora sunt situate pe scara evidenţei mai sus decât demonstraţia pe bază de teoorema catetei + asemănarea triunghiurilor (a nu se considera demonstraţia doar drumul de la teorema catetei până la teorema lui Pitagora; până în acest moment oricum cea mai mare parte a elevilor au fost “pierduţi pe drum”, victime ale capitolului întortocheat cu proporţionalitate şi asemănare a triunghiurilor, drum care în sine este trasat cât mai anti-intuitiv). Această afirmaţie este urmare a unei observaţii foarte evidente: noţiunea de arie este o noţiune clar mai vizibilă decât noţiunea de raport implicată în studiul proporţionalităţilor. Altfel spus, noţiunea de arie este mult mai uşor de cuprins prin gândirea intuitivă a elevilor decât noţiunile de raport şi proporţie. Chiar dacă proporţionalitatea a fost deja învăţată în clasa a VI-a, în a VII-a la geometrie puţini sunt cei care o pot cuprinde şi pătrunde cu adevărat, ieşind îmbogăţiţi din drumul în sine până la teorema lui Pitagora, aşa încât cei mai mulţi ajung speriaţi la cea mai importantă teoremă din matematica şcolară. Dimpotrivă, figura cu pătratele construite în exterior pe laturile unui triunghi dreptunghic este extrem de intuitivă, având un grad foarte mare de evidenţă: “Aha, dacă triunghiul este dreptunghic, atunci cele două pătrate mici construite pe catete fac exact cât pătratul cel mare construit pe ipotenuză”. Chiar şi această observaţie pe exemplul demonstraţiei teoremei lui Pitagora susţine din plin afirmaţia de mai sus în care am criticat înclinaţia unor profesori decidenţi de a alege căile pentru parcurgerea unor itemi sau a unor demonstraţii cât mai departe de evidenţa naturală.

În acest moment îmi permit să-l chem din nou în ajutor pe Eugen Rusu: Fiind dat un triunghi cu un unghi drept, aria pătratului construit pe ipotenuză este egală cu suma ariilor celor două pătrate construite pe catete. Pe scurt, noi spunem azi din A = 90o rezultă a2 = b2 + c2 şi reciproc. Întrucât grecii nu erau familiarizaţi cu calculul algebric, ei vedeau în a2 nu atât un număr-măsură ridicat la pătrat, ci o arie. De altfel, şi demonstraţia dată tot cu ajutorul ariilor, ne trimite la enunţul în prima formă. (pag. 38) Se bănuieşte că demonstraţia dată de şcoala lui Pitagora este cea din (…, pag. 40). Aici Eugen Rusu dă demonstraţia dorită, apoi încă două, amintind însă că sunt peste 500.

Revenind în lumea noastră, noi avem în semestrul I din clasa a VII-a un set de lecţii despre arii. Este evident că teorema lui Pitagora poate fi lesne integrată în cadrul acestui studiu despre arii, alegând una din multele demonstraţii cu arii ce le avem la dispoziţie (una mai uşoară, dacă nu-i cu supărare!!!). Ca urmare, nimic nu ne împiedică să parcurgem teorema lui Pitagora la jumătatea semestrului I.

Se poate face aşa ceva? De ce nu? Noi predăm din 1998 în această formă şi singurele impedimente întâlnite sunt comentariile mirate ale celor din jur şi nepotrivirea cu manualele şi cu culegerile avizate şi realizate conform programei. La o mare inspecţie (“brigadă”) de la începutul anilor 2000, în momentul când inspectorul de matematică a întrebat cum de face aşa ceva şi nu respectă programa, soţia mea i-a răspuns că nu-i normal ca cea mai importantă teoremă din şcoală să i-o facă înainte profesorul de fizică, mai ales că o face de mântuială, că ea nu-i de acord cu aşa ceva, iar asta este soluţia de remediere găsită ca aplicabilă.

CTG 30.01.2018 Straja, Lupeni, Hd

Pinguinul, matematica şi traducătorii

Un eseu despre felul cum pot influenţa traducătorii – în bine sau în rău – înţelegerea unui text, mai ales când este vorba despre un text matematic, domeniul în care absolvenţii de filologie nu sunt “la ei acasă”, un astfel de eseu reprezintă pentru mine o dorinţă veche.

O poveste care circulă “din mail în mail”

Este povestea unui pinguin Magellan sud-american, care inoata 5 000 de mile (8 047 km) in fiecare an, ca sa se reuneasca cu barbatul care i-a salvat viata. Zidarul si, partial, pescarul pensionar Joao Pereira de Souza, 71 de ani, care traieste intr-un sat pe o insula exact inafara orasului Rio de Janeiro, Brazil, a gasit acest mic pinguin acoperit de petrol si aproape de moarte, zacind pe stincile plajei lui locale, in 2011. Joao l-a curatat si l-a hranit cu o dieta zilnica de peste, ca sa-i dea putere. El l-a numit Dindim. Dupa o saptamina, el a incercat sa-i dea drumul pinguinului, inapoi in mare. Dar, pasarea nu voia sa plece. ‘El a stat cu mine timp de 11 luni si apoi, imediat dupa ce-si schimbase penele cu altele noi, a disparut’

Si exact citeva luni mai tirziu, Dindim a venit inapoi. Intr-o zi, l-a vazut pe pescar pe plaja si l-a urmat acasa. In ultimii 5 ani, Dindim a petrecut 8 luni pe an cu Joao si se crede ca-si petrece restul timpului inperechindu-se pe coasta Argentinei si Chile. Se crede că înoată până la 8 047 de kilometri (5.000 de mile) in fiecare an, ca sa se reuneasca cu omul care i-a salvat viata.

‘Il iubesc pe pinguin ca si cum ar fi propriul meu copil si cred ca pinguinul ma iubeste’, a spus Joao la Globo TV. ‘Nimeni altcineva nu are voie sa-l atinga. Ii ciupeste pe toti daca incearca. El sta intins [sic] in poala mea, ma lasa sa-i fac dus, imi da voie sa-l hranesc cu sardine si sa-l ridic in brate. ‘Toti au spus ca nu o sa se intoarca, dar in ultimii 4 ani a venit inapoi ca sa ma viziteze. El vine in Iunie si pleaca acasa in Februarie si in fiecare an devine mai afectuos, deoarece pare tot mai fericit să mă vadă’.

Biologul prof. Krajewski, care l-a intervievad pe pescar pentru Globo TV, a spus ziarului The Independent: ‘Nu am vazut niciodata nimic asemanator cu asta, pina acum. Cred ca pinguinul crede ca Joao face parte din familia sa si ca, probabil el este tot pinguin. ‘Cand l-a vazut, dadea din coada ca un caine si tipa cu incantare’. Si, pur si simplu, lumea pare din nou a fi un loc mai placut.

După imaginea cu cei doi protagonişti să încercăm să ne imaginăm traducătorul; pentru că este evident că discutăm despre un text tradus, se simte prin toţi porii textului. Nu mă leg de lipsa diacriticelor sau de exprimările stângace (exact inafara orasului Rio de Janeiro, Brazil), dar am evidenţiat 2-3 momente în care se vede cam ce înţelege persoana respectivă în momentul când dă de numere sau de exactitate (Si exact citeva luni mai tirziu, Dindim a venit inapoi.). Este evident că nu l-a însoţit nimeni pe pinguinul cel simpatic verificându-l dacă a călătorit exact 5000 de mile. Ca urmare, traducerea corectă ar fi fost 8000 de km. Cei 47 de km puşi cu exactitate pedantă ne arată cât a înţeles persoana respectivă din perioada petrecută la orele de matematică prin şcoală, anume ce stress îi provoacă, ce frică reprezintă fiecare nouă intâlnire cu matematica (în cazul de faţă, situaţia de a fi nevoit să traduci dintr-un sistem de unităţi de măsură în altul). Şi ca să ne arate cât este de atent la detaliile matematice, a mai repetat o dată minunea, în sens invers 8047 km, adică 5000 mile. Articolul nu este semnat (autor sau traducător) sau datat.

Astfel de probleme în care se vede “de la o poştă” lipsa de gândire matematico-logică a traducătorilor se găsesc peste tot pe internet, dar şi în presa scrisă şi în audio-vizual. Acesta ar fi un subiect în sine de analiză, anume cum se vede în societatea cât de cât cultă “rezultatul” muncii breslei profesorilor de matematică după 8 ani de şcoală: ne ocupăm doar de vârfuri, pe când o mare parte din elevi trec prin şcoală fără să dobândească mai nimic din beneficiile educative ale matematicii (de pildă, dacă nu ai examen din matematică, atunci eşti absolvit de orice datorii reale faţă de această disciplină şcolară).

Dacă problemele legate de traducerile speriate de matematică s-ar rezuma însă doar la astfel de exemple, atunci nici nu ar fi meritat făcută această analiză. Din păcate, exemple de acest fel se găsesc şi la case mai mari, fenomenul traducerilor împiedicate, fiind la ora actuală extrem de extins, mergând până la schimbarea sensului iniţial al textului. CTG

Despre temele de casă date copiilor

În data de 8 noiembrie 2017 Moise Guran a găzduit la postul Europa fm, în cadrul emisiunii România în direct o foarte interesantă dezbatere cu ascultătorii, subiectul fiind chiar temele date la şcoală. Părerile exprimate în cadrul acestei ore de emisie au fost de o complexitate şi o profunzime greu de egalat. Eu personal, de mult vroiam să abordez acest subiect, dar acum nici nu mai trebuie să lucrez tare mult; cu greu se pot găsi aspecte de completat la cele spuse de doamnele care au prins să intre în emisiune (majoritatea). Ca urmare, am reluat în text aproape toată emisiunea. Totuşi, pentru cei care doriţi să o ascultaţi integral, o găsiţi la adresa https://www.europafm.ro/romania-in-direct-ministerul-educatiei-vrea-sa-stie-ce-parere-ai-despre-temele-copilului-tau-chiar-asa-ce-parere-ai-video/. Desigur că mare parte din emisiunea respectivă se referă la temele de la matematică, aşa că subiectul ne interesează în mod direct. Iată, în continuare, ce am selectat din această emisiune, deşi în unele momente aspectele sunt foarte fine şi nu pot fi cuprinse cu adevărat clar în textul citat în scris. Reiterez în acest sens învitaţia să ascultaţi emisiunea integral, pentru că merită cu adevărat; este “o emisiune de colecţie”.

*

Moise Guran:  …  Ministerul Educaţiei vrea să ştie ce părere avem despre teme. Mulţi dintre d-vs au o problemă cu temele date la şcoală; unii cred că acestea sunt repetitive şi plictisitoare; pe de altă parte, mulţi dintre noi ar vrea ca copilul să stea preocupat cu temele toată ziua astfel încât să nu mai facă alte prostii; în acest sens emisiunea pornea de la următoarea ÎNTREBARE: Consideraţi că într-o zi normală copilul ar trebui să petreacă mai mult sau mai puţin de o oră cu temele primite de la şcoală?

IUNIA: depinde de ce temă primeşte…; orice temă practică poate deveni un joc dacă-i captează atenţia; mai târziu jocul poate deveni mai serios. … o provocare …exerciţiile şi problemele la matematică sau la gramatică trebuie să rămână la şcoală!

DOINA:  … una din revoltele legate de teme este că se întâmplă de multe ori să vină acasă cu lecţia neînţeleasăsunt în situaţia de a preda eu noţiunea respectivă, chiar dacă uneori nu mi-o mai amintesc … trebuie să iau manualul, care la rândul lui este o problemă, pentru că este ceva stufos şi neprietenos la maxim în multe cazuri… Ar trebui să se găsească un echilibru. … parcă li se răpeşte copilăria …. Eu îi încurajez să înveţe la toate materiile, aşa ar trebui până în clasa a VIII-a; acum li se construieşte cultura generală. Nu pentru note, ci pentru ştiinţa lor este important să abordeze cu seriozitate toate materiile, numai că vin cu aşa o cantitate mare de teme încât nu le mai rămâne timp pentru joacă … MG: le-aţi spus vreo dată ”mamă, te duci pe responsabilitatea mea la şcoală  cu tema nefăcută”, le-aţi spus vreo dată? D: este atât de delicată treaba asta, pentru că dacă se duc se răsfrânge asupra lor, dacă mă duc să vorbesc cu profesorul în sensul acesta, profesorul o va lua personal, şi chiar dacă nu se manifestă, se va răzbuna ulterior tot pe copil … MG: sau vă calcă alţi părinţi cu maşina; am avut o astfel de experienţă, am ridicat problema într-o şedinţă cu părinţii, daţi-le mai puţine teme şi au sărit ceilalţi părinţi, era să fiu sfâşiat acolo…;  astăzi … un părinte mână forte tratează cu maximă seriozitate toate temele (MG arătând cu degetul ridicat a ameninţare), dar sfârşeşte prin a fi păcălit, că nu ştiţi ce fac ei acolo … deocamdată s-ar putea să ştiţi, dar imedit ce n-o să-i mai spuneţi (să lucreze), n-o să le mai facă, tocmai pentru că s-au obişnuit să aibă un stimul exterior: voinţa dvs.

SORINA: … o joacă până în clasa a IV-a, cu seriozitate după aceea…. Nu sunt de acord cu teme mai mult de o oră; copiii aceştia merg la şcoală şase ore, şapte, în clasa a VII-a, … MG: după şapte ore vin rupţi… S: Fiecar profesor, în afară de faptul că materia e foarte stufoasă, fiecare cere şi are pretenţia că la materia lui să vină pregătiţi … în afară de cele şase ore de la şcoală, el ar trebui încă şase ore să mai lucreze acasă; …ce facem cu copiii ăştia?  … Ştii de ce nu mai ştii ce-ai învăţat în şcoală la cutare materie? Pentru că profesorul, în loc să aibă cu elevii o discuţie interesantă în clasă, – nu generalizez, dar sunt profesori care dictează lecţia din carte în caiet, iar ei acasă trebuie să o înveţe. (Mă strecor şi eu, Titus G, retroactiv în discuţie: şi dacă o dictează din minte e mai bine???, pentru că mulţi dintre noi aşa procedăm de fapt, turuim o lecţie învăţată pe de rost de-a lungul anilor)

CĂTĂLIN: … întrebarea emisiunii e doar o parte din problemă; mie mi s-ar părea că ar fi foarte necesar ca orele de curs să fie făcute atractive astfel încât copilul să asimileze informaţia acolo … în cazul în care statul are de gând să taie temele de acasă şi să lase sistemeul de învăţământ aşa cum este acum nu mi se pare OK …. Copiii vin la şcoală obligaţi, nu-i atrage nimica; MG: ba da, acolo socializează. C: orele la care am învăţat cel mai bine şi de la care ţin minte ceva au fost orele interactive, orele la care profesorul a ştiut cumva să le facă atractive, să facă să mă intereseze. În momentul când primeam foarte multe teme acasă, mi se părea cumva o derogare a responsabilităţii profesorului şi mă pune pe mine să învăţ singur nişte lucruri pe care, dacă acasă nu le înţeleg, nu am pe cine să întreb, dezvolt nişte frustrări, nu am curajul să întreb … MG: am trecut toţi prin asta, cu timpul înveţi să fi autodidact …

TINELA: am o fetiţă în clasa a VII-a, primeşte teme multe şi proaste, la algebră, la geometrie, acelaşi tip de exerciţiu, de făcut de zece ori, pentru că aşa se procedează, consider că sunt inutile; copilul mă întreabă de ce trebuie să-l fac de atâtea ori?… aş vrea mai puţine teme. Copilul meu petrece mai mult timp la şcoală şi la teme decât mine la lucru. … copiii trăiesc o stare de stress continuă … la şcoală l-i se predă şi nu sunt decât ascultaţi şi l-i se dau testări; de fapt noi facem un fel de home-scooling, lucrăm acasă şi de la şcoală primim teme … Jumătate din copiii care ajung la neurolog cu dureri de cap sunt din cauza stresului şi a oboselii. MG: de ce dvs. nu puteţi să recalibraţi efortul? T: Am încercat la şedinţa cu părinţii să spun că primesc teme multe şi toată lumea s-a uitat la mine ciudat pentru că majoritatea părinţilor spun să le dea, ce să facă, să bată mingea? Da, au nevoie să bată şi mingea pentru că sunt copii … MG: spuneţii copilului “dacă vi acasă cu un cinci nu-i nici o tragedie”… T: i-am spus şi asta, i-am spus să facă din fiecare câte un exerciţiu, dacă are mai multe la fel, dar copilul îmi spune că nu vrea să facă lucrul ăsta, să fie diferită de ceilalţi, ca profesoară să o scoată la tablă şi să-i spună “a da, tu n-ai făcut tot, ia să vedem de ce n-ai făcut, ştii sau nu?”. MG: e o lipsă de respect să sfidezi profesorul, să-i spui că mama a zis să nu fac exerciţiile astea … T: eu trebuie să-mi apăr sănătatea copilului. Ori, dacă copilul petrece patru ore seara la teme, merge la şcoala după-amiaza, de la 12 la şase, după cină, dacă te apuci la 7 ½, 8, până la cât credeţi dvs. că pot face teme? Două ore minim, dar are mai mult. Dimineaţa, te trezeşti la 7 ½, iei micul dejun, nu mai spunem că nu au timp de alte activităţi, mai faci 2-3 ore dimineaţa; atunci vă întreb, cinci cu şase sunt 11 ore pe care copilul le petrece studiind şi învăţând la şcoală (la şi pentru), mai mult timp ca noi la serviciu. MG, zâmbind: da, dar vor fi antrenaţi pentru viaţă. T: aşa zic şi eu, dacă mai apucă să aibă pentru ce să se antreneze. MG: ceea ce descrieţi dvs. ştim mulţi dintre noi, am trecut prin asta, problema este ce faceţi dvs. ca părinte. Ce faci ca părinte, îl scoţi din rând sau nu? T: Da, ar trebui să facem ceva ca părinţi, … nu ne vedem decât propriul interes, copilul meu să se vadă odată scăpat de acest sistem de învăţământ, ne uităm degeaba în stânga şi-n dreapta la finlandezi şi la alte state care fac ceva cu sistemul de învăţământ, noi mergem cu el aşa; ce notă merită sistemul nostru de învăţământ? Ar primi nota zece pentru că rezistă!!! Adică, aşa prost cum este, acesta a rezistat, în prostia lui, a rămas aşa, fără să fie nici o modificare (semnificativă) de-a lungul timpului. Acei profesori şi învăţători care mai există (cei de calitate), aceia ar trebui să facă ceva, să se facă auziţi. Pentru că ei au putere să schimbe ceva din interiorul sistemului. La o oră deschisă profesoara a scos copiii şi a făcut un fel de joc şi a fost foarte lăudată la sfârşit: “vai, bravo, ce frumos că faceţi sub formă de joc” etc. După ce a plecat inspectoarea respectivă totul s-a derulat în sistemul vechi, adică treci la tablă, te ascult, stai jos, mâine iar la fel şamd, fără să fie nici un pic antrenant … .

FLORENTINA: Copilul, elevul trebuie să-şi facă temele acasă în funcţie de determinarea lui, de dorinţa lui de a afla lucruri, să fie responsabil, să fie ajutat să înţeleagă că asta-i meseria lui … Sistemul de învăţământ o să se schimbe când se vor schimba şi părinţii copiilor. Dacă nu-l responsabilizezi, dacă nu-i stârneşti curiozitatea pentru discipline, sunt frumoase disciplinele şcolare … un copil poate să-şi facă temele într-o oră pentru că e mai ambiţios, pentru că-i merge mintea, pentru că e ordonat … MG: pentru că a înţeles din clasă, pentru că i s-a predat foarte clar în clasă ceva şi, da, atunci n-ai nevoie acasă mai mult de 2-3 exerciţii la mate, de exemplu F: pentru că a fost atent în clasă, pentru că a pus întrebări, pentru că îşi asumă lucrul ăsta. MG: dvs. sunteţi dascăl. F: Nu sunt dascăl, sunt părinte. … MG: sunt profesori la a căror materie copiii nu au teme …. Profesorul îi poate stimula să caute lucruri, acum au internetul la dispoziţie, … procesul de gândire este cel care contează.

ALINA:  … sunt necesare temele acasă; acum, depinde de fiecare copil în cât timp îşi  face temele. Copilul cel mare (clasa a VI-a) prinde din clasă, … face temele în maxim 45 min. Cel mic (clasa a II-a) merge mai greu, nu este atent, nu este aşa de interesat ca cel mare … MG: vă vând un pont: ce învaţă (pe de rost) seara, are să ştie mult mai bine dimineaţa. F: pentru mine nu este o problemă, fiecare face cum poate. Temele sunt necesare, pentru că în clasă profesorul – oricât este de bun – … nu poate să-i facă pe toţi să înţeleagă …. Profesorului îi este greu să-i disciplineze pe toţi 34 din clasă, sunt şi copii mai rebeli. MG: Şi noi eram 40 în clasă, dar rebeliunile erau destul de rare; profesorii erau mai autoritari, dar erau şi profesori care ne atrăgeau pur şi simplu atenţia cu ceea ce ne spuneau. În primul rând despre asta e vorba. Poţi să faci chimia să fie atractivă, eu zic că poţi; poţi şi fizica şi matematica, eu nu cred că vre-un profesor are scuză că nu erau copiii atenţi. F: … consider că şi acasă trebuie să te mai uiţi un pic peste ce s-a făcut la ore. … Avem timp pentru toate dacă se organizează.

CAMELIA: lucrurile trebuie luate de la bază, cu ce ieşim noi din liceu, din facultate? Pentru că s-a  dovedit ştiinţific că doar 6% din noţiunile învăţate rămân. … m-am îmbolnăvit, mi-a căzut jumătate din păr când am avut examene … şcoala, aşa cum este făcută la noi este aproape inutilă, … Copiii sunt copii, toţi sunt o hârtie albă atunci când vin la şcoală … de ce în alte părţi se poate şi la noi nu se poate? MG: răspunsul e foarte simplu: o să vă luptaţi cu o întregă clasă politică şi cu 200.000 de dascăli, eu sper că măcar jumătate dintre ei au totuşi o altă opinie, în ţările alea de care auziţi dvs. că performează învăţământul, acolo acesta este croit în jurul copilului … temele de acasă sunt cele care-i fac pe copii prizonieri. Sunt ele eficiente? Asta urmează să aflăm (la examene)

CRISTINA: consider că învăţământul nostru are foarte multe probleme. Temele pentru acasă sunt şi o corvoadă şi un ajutor. Tu ca părinte, în măsura în care îţi permite şi timpul, verificând şi lucrând cu copilul acele teme, îţi dai seama ce anume nu a înţeles din clasă, unde manualul este cu o exprimare nepotrivită pentru vârsta acelui copil, şi să îl ajuţi prezentându-i tu materia acolo unde profesorul în clasă nu reuşeşte … Nouă temele ne mănâncă destul de mult timp, sâmbăta din weekend şi 2-3 ore când ajung acasă (de la serviciu) … MG: este evident că trebuie corelat timpul pe care-l petrece copilul acasă învăţând sau făcându-şi exerciţiile şi problemele de la matematică, sau scriind orice, cu timpul pe care-l petrec la şcoală. În momentul de faţă nu există (această corelare) şi noi toţi ştim că le-am transformat copilăria într-o corvoadă. Până la un moment dat, când tu, ca părinte, zici STOP: muncesc pe bani, o să-i pun pregătire şi – din păcate – nimeni n-a făcut un astfel de studiu, … sunt rare cazurile când copiii care au performanţe … atunci când  au mers numai pe educaţia de la şcoală.

*

Da, cam acestea au fost în mare gândurile exprimate (apreciez că textul de mai sus reprezintă cca. 70% din totalul emisiunii). Am subliniat câteva dintre ele ca deosebit de importante, deşi tot ce am reluat din emisiune are o valoare deosebită. Consider că este imposibil a găsi o descriere clară şi unică a subiectului, chiar şi numai a nucleului acestuia, aşa că cea mai bună este o descriere cât mai completă a aspectelor implicate şi a diferitelor puncte de vedere. Iar acest lucru l-a reuşit emisiunea lui Moise Guran din miercurea respectivă: o agoră în care, prin voia sorţii, au intrat în direct păreri foarte bune şi realiste. Urmăresc când am timp emisiunea România în direct şi am auzit multe “vrute şi nevrute” spuse de ascultători intraţi în direct; Moise nu apucă să-i scoată de pe linie întotdeauna, aşa că emisiunea are de obicei şi păreri calificabile drept “rebuturi”. De data aceasta însă cantitatea de valori a fost covârşitoare, generând clar o “emisiune de colecţie”. Comentarii la aceste gânduri, dar şi adăugări, voi încerca într-o postare separată. Acum mă mulţumesc să vă fi prezentat doar emisiunea respectivă. CTG