Criteriul psihologic al intuiţiei în selectarea teoremelor de demonstrat – (III)

În partea a treia a eseului de faţă continuu seria de gânduri despre predarea intuitivă a lecţiilor de geometrie din clasele a VI-a şi a VII-a, pornind de la o recomandare din noua programă de geometrie (de aplicat la clasa a VI-a începând din anul şcolar 2018-2019): La tema Triunghiul caracteristicile şi proprietăţile configuraţilor geometrice se vor evidenţia prin observare directă, în sensul unei abordări căt mai naturale şi intuitive. Voi încerca în această a treia parte să aduc câteva aspecte suplimentare care să ofere profesorului doritor o primă “schelă” de susţinere în procesul de construire a unei noi abordări a predării geometriei la clasele gimnaziale, abordare sugerată în noua programă de matematică gimnazială. Voi face aceasta bazându-mă pe propria experienţă de predare din ultimii 20 de ani (experienţa personală în cadrul Liceului Waldorf şi experienţa reconfirmată de soţia mea în cadrul Liceului Eugen Pora din Cluj-Napoca), dar şi pe baza unor noi citate din lucrarea profesorului Eugen Rusu, De la Tales la Einstein (Lyceum, ed. Albatros,1971).

În finalul primei părţi a acestui eseu am propus o listă cu 9 teoreme ce merită supuse atenţiei elevilor spre demonstrare, acestea fiind destul de surprinzătoare încăt să nu poată fi clasificate ca uşor observabile prin inuiţia naturală a elevului. În partea a doua a eseului am observat că acestea sunt în cea mai mare parte teoreme din capitolul despre triunghiuri. Chiar şi suma unghiurilor în patrulatere reprezintă o aplicaţie a triunghiurilor, astfel că în “meciul” dintre cele două capitole, prima teoremă de la patrulatere este de fapt un “autogol” al triunghiurilor.

La momentul respectiv nu am explicat foarte clar cum am alcătuit această listă: este vorba de strădania mea de a empatiza cu elevii de-a lungul anilor, de a le înţelege bucuriile şi fricile în legătură cu matematica. Totuşi, dacă ne gândim bine putem “inventa” o scară cu trepte de evidenţă a diferitelor proprietăţi ale figurilor geometrice, scară folosibilă ca un fel de instrument atât la selectarea teoremelor (care să fie bazate pe simpla observare intuitivă, respectiv care merită a fi supuse verificării printr-o demonstraţie), cât şi la selectarea problemelor din clasă sau ca temă.

Această scară cu trepte ale evidenţei ar porni de jos de la treapta cu nivelul de evidenţă cel mai slab (nivelul 1) şi ar urca până în vârf la treapta cu cel mai ridicat nivel de evidenţă (nivelul 10). În acest sens, la primul contact cu geometria, adică în clasa a VI-a, se vor alege doar demonstraţiile teoremelor situate pe treptele inferioare de evidenţă. Dimpotrivă, cele din jumătatea de sus a scării evidenţei, cele caracterizate printr-un  grad mare de evidenţă susţinută de intuiţia naturală a elevilor merită doar observate oral (“se vede” că …) şi contabilizate ca atare în caiet. Cele mai multe nici măcar nu trebuie spuse de către profesor, ci pot fi obţinute de la elevi prin întrebări de tipul “ce observaţi aici în legătură cu …?”. Să luăm câteva exemple de teoreme şi să studiem unde se situează acestea pe scara evidenţei.

Nivelul 10 de evidenţă: faptul că dreptunghiul are unghiurile drepte; unghiurile opuse la vârf sunt congruente; triunghiul isoscel are două unghiuri congruente;

Nivelul 9 de evidenţă: faptul că triunghiul echilateral are toate unghiurile congruente; faptul că dreptunghiul are diagonalele congruente;

Nivelul 8 de evidenţă: faptul că triunghiul echilateral are unghiurile de 60o; faptul că diagonalele pătratului sunt perpendiculare;

Nivelul 7 de evidenţă: faptul că un patrulater cu două laturi opuse paralele şi congruente este paralelogram; un triunghi isoscel cu un unghi de 60o este echilateral;

Nu mi-am propus să fac o clasificare exhaustivă a teoremelor pe treptele acestei scări, dar este evident că toate acele teoreme despre liniile importante în triunghiul isoscel sunt clasificabile undeva între nivelele 8-9, cel mai jos la nivelul 7 de evidenţă, şi asta indiferent de nivelul de dificultate al demonstraţiei. Tot pe la nivelul 8 cred că se situează pentru intuiţia copiilor şi concurenţa liniilor importante în triunghi, cele trei de un anumit fel. Dimpotrivă, suma unghiurilor în triunghi este o proprietate de nivelul 1, cel mult 2 de evidenţă. Dar totul depinde mult şi de context. De pildă, după ce a învăţat şi a aplicat destul suma unghiurilor în triunghi, acomodându-se cu aceasta, suma unghiurilor în patrulater urcă undeva la nivelul 4 de evidenţă, singurul aspect ce creează dificultăţi legat de aceasta fiind forma de redactare. Mai mult chiar, odată pricepută ideea existenţei unei legităţi de tipul “toate triunghiurile au aceeaşi sumă a unghiurilor”, elevilor le este uşor să răspundă la întrebarea profesorului despre suma unghiurilor în patrulater: “Aha, şi aici există deci o astfel de legitate (altfel, de unde această întrebare?), oare cât o fi? Păi, dacă ne uităm la dreptunghi (e evident un patrulater, deşi încă n-am învăţat despre el) sau la pătrat vedem că este de 4 ori 90o, adică 360o”. Un astfel de raţionament ridică această teoremă în partea de sus a scării evidenţei din punct de vedere al elevului, dar totuşi merită să o demonstrăm chiar şi numai din motivul de a exemplifica forţa demonstraţiei ce se debarasează de intuiţie şi ne poate da certitudini, adică 100% că la orice patrulater suma unghiurilor este de 360o. Aceleaşi comentarii se potrivesc şi la suma unghiurilor în pentagon şi hexagon, lucrurile căpătând note de bucurie pentru decagon sau dodecagon.

Nici nu are o relevanţă decisivă unde se situează exact fiecare dintre toeremele geometriei pe această scară. Cum am arătat deja, poziţionarea lor este oricum încărcată de un subiectivism specific psihologiei: depinde de foarte mulţi factori şi trebuie văzută doar ca un îndrumător orientativ la îndemâna profesorului în procesul de selectare a teoremelor de demonstrat.

Mai există însă un aspect de discutat legat de această scară. Este vorba de faptul că o astfel de scară a evidenţei există la orice teorie, indiferent de vârsta la care este adusă această teorie. Cei care au făcut adevărată cercetare (deci nu cercetare în sensul compilării noi a unor fapte deja cunoscute), aceştia ştiu cât de importantă este intuiţia în prima fază şi cum gândirea trece în viteză peste toate aspectele evidente, căutând doar aspectele neevidente cu scopul de a le lămuri cât mai repede. De multe ori ordonarea şi demonstrarea riguroasă a întregii teorii o face chiar altcineva, nu autorul descoperirii iniţiale a elementelor respective. La fel se întâmplă şi în cazul elevilor, după cum a precizat în câteva rânduri şi Eugen Rusu, care vorbea despre geometria în prima etapă de studiu, adică în gimnaziu, şi geometria în etapa a doua de studiu, adică în reluarea acesteia în liceu (aşa cum era cuprinsă în programa de clasele IX-X valabilă până la reforma din 1997). Geometria în prima etapă de studiu era pe vremuri o geometrie destul de intuitivă, pe când geometria din a doua etapă de studiu avea un mult mai profund caracter riguros axiomatic, cu demonstrarea tuturor aspectelor nevralgice ale acestei ştiinţe. A doua fază de parcurgere a geometriei prin reluarea acesteia la un nivel superior (predarea în spirală) a fost abandonată la reforma din 1997 pentru că profesorii coborîseră în gimnaziu marea parte a elementelor specifice unei a doua faze de parcurgere a geometriei. Datorită olimpiadelor a fost coborât în gimnaziu de-a lungul anilor tot ceea ce se făcea în anii ’70 în liceu, aşa că s-a considerat că nu mai avea sens repetarea materiei în clasele de liceu.

Aici este de remarcat şi o altă atitudine dăunătoare observabilă atât la profesori de rând, cât şi la cei din vârf, la autorii de programe şi manuale. Mulţi din itemii parcurşi în matematică pot fi abordaţi pe diverse căi, unele aflate pe scara evidenţei mai sus, altele mai jos. Este dureros când vezi că au fost alese prin programă şi manuale căi cu o evidenţă cât mai scăzută pentru elevi. Cu alte cuvinte, deseori se încearcă prezentarea lecţiilor într-o formă cât mai de neînţeles pentru elevi. Un exemplu în acest sens este prezentarea însumării vectorilor prin regula triunghiului şi omiterea totală a regulii paralelogramului. Ştiu că matematicienii se simt înjosiţi când trebuie să recunoască faptul că teoria lor a fost inspirată de o altă ştiinţă şi că “el, profesorul” nu este un mic Dumnezeu care creează tot capitolul respectiv din nimic, numai pe baza unor definiţii şi reguli date de el. Mai ştiu şi că regula triunghiului generează regula poligoanelor pentru însumarea mai multor vectori. Dar nici un argument nu poate convinge că la început nu e bine să pornim de la forma intuitivă a însumării a două forţe reprezentând cei doi vectori. Pentru orgoliul personal, de obicei al celor care au stabilit ordinea lecţiilor din programă sau a autorilor de manuale care visează să se ridice la nivelul de rigurozitate şi abstractizare al cursurilor universitare, sau chiar sunt universitari şi nu se pot coborî la nivelul celor cărora se adresează manualul respectiv, pentru orgoliul acestora este sacrificată înţelegerea temelor de studiu pentru mii de elevi care sunt puşi în situaţia de a învăţa ceva fără a înţelege despre ce este vorba. Pentru orice persoană capabilă de a empatiza cu elevii săi este evident că teoria stabilirii demonstraţiilor în funcţie de poziţionarea pe scara evidenţei ar trebui respectată de către cei care stabilesc ordinea şi linia lecţiilor şi a conţinutului acestora în programa şcolară.

Pe finalul acestui eseu mi-am propus să analizez din acest punct de vedere situaţia celei mai importante teoreme din matematica şcolară, teorema lui Pitagora. Legat de aceasta şi de prezentarea ei avem următoarele “date ale problemei” (facts pe engleză):

1) Teorema lui Pitagora se demonstrează în România  prin teorema catetei, aceasta la rândul ei fiind demonstrată prin asemănarea triunghiurilor. Aceasta se poate face undeva în semestrul al II-lea din clasa a VII-a, după studiul proporţionalităţii în geometrie. Se merge pe această cale “de când lumea şi pământul” şi cei mai mulţi profesori nici nu prea cunosc alte căi, deşi există sute de demonstraţii mai mult sau mai puţin diferite ale teoremei lui Pitagora.

2) Majoritatea demonstraţiilor teoremei sunt pe bază de arii, unele doar cu arii, altele pe bază de arii în combinaţie cu formulele de calcul prescurtat (şi acestea, cele de gradul II, cu interpretare de arii), iarăşi altele pe bază de arii şi transformări echivalente, multe pe bază de arii cu tapetări. Pe lângă acestea mai există şi altele, mai ciudate, de pildă cu trigonometrie, sau cu puterea punctului faţă de cerc (o interesantă camuflare a asemănării triunghiurilor); există chiar şi una cu vectori.

3) Există o presiune mare din partea colegilor de fizică de a parcurge teorema lui Pitagora mai repede, pentru că ei au nevoie de această teoremă la aplicaţii deja în semestrul I al clasei a VII-a în procesul de pregătire a olimpiadelor.

4) În programa nouă s-a introdus la sfârşitul clasei a VI-a teorema lui Pitagora (fără demonstraţie, verificări de triplete de numere pitagoreice, determinarea de lungimi folosind pătrate perfecte), (vezi pag. 16) chiar din acest motiv.

Să analizăm însă puţin cum stau lucrurile din punct de vedere al echilibrului de care am vorbit în partea a doua a eseului, triunghiul ROP cu cele trei componente ale predării matematicii şcolare. Acolo mă plângeam de dezechilibrarea situaţiei prin neglijarea aspectelor psihologice. Tot în partea a doua a eseului mi-am exprimat părerea că nu ar fi sănătos să încălcăm principiile elementare de ordonare a lecţiilor de geometrie demonstrând suma unghiurilor în triunghi prin folosirea unghiurilor dreptunghiului, figură încă neparcursă în această primă etapă cât de cât riguros ordonată. În acelaşi mod ne putem însă exprima nedumerirea şi indignarea legate de introducerea teoremei lui Pitagora în clasa a VI-a fără nici un fundament justificativ, la un nivel de matematică babilonian, şi asta doar pentru a face pe plac colegilor de la fizică. Nu există nici o legătură, intuitivă sau nu, între unghiul drept al unui triunghi şi egalitatea adusă de tripletele pitagoreice.

În echilibrul din triunghiul ROP al celor trei componente ale predării matematicii şcolare, neglijarea oricărei părţi este la fel de dăunătoare: învăţământul din vest neglijează masiv performanţa rezolvitorilor şi vedem cum suferă matematica lor în acest sens; în România au fost neglijate aproape 40 de ani aspectele de natură psihologică şi vedem la ce nivel de refuz al matematicii s-a ajuns la copii; acum urmează să mai experimentăm neglijarea aspectelor ce ţin de o cât de cât elementară rigoare a matematicii? Eu sigur nu-mi doresc aşa ceva!

Ce rezolvare există pentru această situaţie în care s-a ajuns? Nu am pretenţia că deţin un răspuns perfect la această întrebare, dar pot prezenta forma în care predau eu teorema lui Pitagora cu convingerea că oferă o soluţie de compromis, ce împacă “şi capra şi varza”. Soluţia de care vorbesc pleacă de la un nou aspect ce se adaugă celor patru “date ale problemei” (facts) prezentate mai sus:

5) Demonstraţiile cu arie la teorema lui Pitagora sunt situate pe scara evidenţei mai sus decât demonstraţia pe bază de teoorema catetei + asemănarea triunghiurilor (a nu se considera demonstraţia doar drumul de la teorema catetei până la teorema lui Pitagora; până în acest moment oricum cea mai mare parte a elevilor au fost “pierduţi pe drum”, victime ale capitolului întortocheat cu proporţionalitate şi asemănare a triunghiurilor, drum care în sine este trasat cât mai anti-intuitiv). Această afirmaţie este urmare a unei observaţii foarte evidente: noţiunea de arie este o noţiune clar mai vizibilă decât noţiunea de raport implicată în studiul proporţionalităţilor. Altfel spus, noţiunea de arie este mult mai uşor de cuprins prin gândirea intuitivă a elevilor decât noţiunile de raport şi proporţie. Chiar dacă proporţionalitatea a fost deja învăţată în clasa a VI-a, în a VII-a la geometrie puţini sunt cei care o pot cuprinde şi pătrunde cu adevărat, ieşind îmbogăţiţi din drumul în sine până la teorema lui Pitagora, aşa încât cei mai mulţi ajung speriaţi la cea mai importantă teoremă din matematica şcolară. Dimpotrivă, figura cu pătratele construite în exterior pe laturile unui triunghi dreptunghic este extrem de intuitivă, având un grad foarte mare de evidenţă: “Aha, dacă triunghiul este dreptunghic, atunci cele două pătrate mici construite pe catete fac exact cât pătratul cel mare construit pe ipotenuză”. Chiar şi această observaţie pe exemplul demonstraţiei teoremei lui Pitagora susţine din plin afirmaţia de mai sus în care am criticat înclinaţia unor profesori decidenţi de a alege căile pentru parcurgerea unor itemi sau a unor demonstraţii cât mai departe de evidenţa naturală.

În acest moment îmi permit să-l chem din nou în ajutor pe Eugen Rusu: Fiind dat un triunghi cu un unghi drept, aria pătratului construit pe ipotenuză este egală cu suma ariilor celor două pătrate construite pe catete. Pe scurt, noi spunem azi din A = 90o rezultă a2 = b2 + c2 şi reciproc. Întrucât grecii nu erau familiarizaţi cu calculul algebric, ei vedeau în a2 nu atât un număr-măsură ridicat la pătrat, ci o arie. De altfel, şi demonstraţia dată tot cu ajutorul ariilor, ne trimite la enunţul în prima formă. (pag. 38) Se bănuieşte că demonstraţia dată de şcoala lui Pitagora este cea din (…, pag. 40). Aici Eugen Rusu dă demonstraţia dorită, apoi încă două, amintind însă că sunt peste 500.

Revenind în lumea noastră, noi avem în semestrul I din clasa a VII-a un set de lecţii despre arii. Este evident că teorema lui Pitagora poate fi lesne integrată în cadrul acestui studiu despre arii, alegând una din multele demonstraţii cu arii ce le avem la dispoziţie (una mai uşoară, dacă nu-i cu supărare!!!). Ca urmare, nimic nu ne împiedică să parcurgem teorema lui Pitagora la jumătatea semestrului I.

Se poate face aşa ceva? De ce nu? Noi predăm din 1998 în această formă şi singurele impedimente întâlnite sunt comentariile mirate ale celor din jur şi nepotrivirea cu manualele şi cu culegerile avizate şi realizate conform programei. La o mare inspecţie (“brigadă”) de la începutul anilor 2000, în momentul când inspectorul de matematică a întrebat cum de face aşa ceva şi nu respectă programa, soţia mea i-a răspuns că nu-i normal ca cea mai importantă teoremă din şcoală să i-o facă înainte profesorul de fizică, mai ales că o face de mântuială, că ea nu-i de acord cu aşa ceva, iar asta este soluţia de remediere găsită ca aplicabilă.

CTG 30.01.2018 Straja, Lupeni, Hd

Pinguinul, matematica şi traducătorii

Un eseu despre felul cum pot influenţa traducătorii – în bine sau în rău – înţelegerea unui text, mai ales când este vorba despre un text matematic, domeniul în care absolvenţii de filologie nu sunt “la ei acasă”, un astfel de eseu reprezintă pentru mine o dorinţă veche.

O poveste care circulă “din mail în mail”

Este povestea unui pinguin Magellan sud-american, care inoata 5 000 de mile (8 047 km) in fiecare an, ca sa se reuneasca cu barbatul care i-a salvat viata. Zidarul si, partial, pescarul pensionar Joao Pereira de Souza, 71 de ani, care traieste intr-un sat pe o insula exact inafara orasului Rio de Janeiro, Brazil, a gasit acest mic pinguin acoperit de petrol si aproape de moarte, zacind pe stincile plajei lui locale, in 2011. Joao l-a curatat si l-a hranit cu o dieta zilnica de peste, ca sa-i dea putere. El l-a numit Dindim. Dupa o saptamina, el a incercat sa-i dea drumul pinguinului, inapoi in mare. Dar, pasarea nu voia sa plece. ‘El a stat cu mine timp de 11 luni si apoi, imediat dupa ce-si schimbase penele cu altele noi, a disparut’

Si exact citeva luni mai tirziu, Dindim a venit inapoi. Intr-o zi, l-a vazut pe pescar pe plaja si l-a urmat acasa. In ultimii 5 ani, Dindim a petrecut 8 luni pe an cu Joao si se crede ca-si petrece restul timpului inperechindu-se pe coasta Argentinei si Chile. Se crede că înoată până la 8 047 de kilometri (5.000 de mile) in fiecare an, ca sa se reuneasca cu omul care i-a salvat viata.

‘Il iubesc pe pinguin ca si cum ar fi propriul meu copil si cred ca pinguinul ma iubeste’, a spus Joao la Globo TV. ‘Nimeni altcineva nu are voie sa-l atinga. Ii ciupeste pe toti daca incearca. El sta intins [sic] in poala mea, ma lasa sa-i fac dus, imi da voie sa-l hranesc cu sardine si sa-l ridic in brate. ‘Toti au spus ca nu o sa se intoarca, dar in ultimii 4 ani a venit inapoi ca sa ma viziteze. El vine in Iunie si pleaca acasa in Februarie si in fiecare an devine mai afectuos, deoarece pare tot mai fericit să mă vadă’.

Biologul prof. Krajewski, care l-a intervievad pe pescar pentru Globo TV, a spus ziarului The Independent: ‘Nu am vazut niciodata nimic asemanator cu asta, pina acum. Cred ca pinguinul crede ca Joao face parte din familia sa si ca, probabil el este tot pinguin. ‘Cand l-a vazut, dadea din coada ca un caine si tipa cu incantare’. Si, pur si simplu, lumea pare din nou a fi un loc mai placut.

După imaginea cu cei doi protagonişti să încercăm să ne imaginăm traducătorul; pentru că este evident că discutăm despre un text tradus, se simte prin toţi porii textului. Nu mă leg de lipsa diacriticelor sau de exprimările stângace (exact inafara orasului Rio de Janeiro, Brazil), dar am evidenţiat 2-3 momente în care se vede cam ce înţelege persoana respectivă în momentul când dă de numere sau de exactitate (Si exact citeva luni mai tirziu, Dindim a venit inapoi.). Este evident că nu l-a însoţit nimeni pe pinguinul cel simpatic verificându-l dacă a călătorit exact 5000 de mile. Ca urmare, traducerea corectă ar fi fost 8000 de km. Cei 47 de km puşi cu exactitate pedantă ne arată cât a înţeles persoana respectivă din perioada petrecută la orele de matematică prin şcoală, anume ce stress îi provoacă, ce frică reprezintă fiecare nouă intâlnire cu matematica (în cazul de faţă, situaţia de a fi nevoit să traduci dintr-un sistem de unităţi de măsură în altul). Şi ca să ne arate cât este de atent la detaliile matematice, a mai repetat o dată minunea, în sens invers 8047 km, adică 5000 mile. Articolul nu este semnat (autor sau traducător) sau datat.

Astfel de probleme în care se vede “de la o poştă” lipsa de gândire matematico-logică a traducătorilor se găsesc peste tot pe internet, dar şi în presa scrisă şi în audio-vizual. Acesta ar fi un subiect în sine de analiză, anume cum se vede în societatea cât de cât cultă “rezultatul” muncii breslei profesorilor de matematică după 8 ani de şcoală: ne ocupăm doar de vârfuri, pe când o mare parte din elevi trec prin şcoală fără să dobândească mai nimic din beneficiile educative ale matematicii (de pildă, dacă nu ai examen din matematică, atunci eşti absolvit de orice datorii reale faţă de această disciplină şcolară).

Dacă problemele legate de traducerile speriate de matematică s-ar rezuma însă doar la astfel de exemple, atunci nici nu ar fi meritat făcută această analiză. Din păcate, exemple de acest fel se găsesc şi la case mai mari, fenomenul traducerilor împiedicate, fiind la ora actuală extrem de extins, mergând până la schimbarea sensului iniţial al textului. CTG

Despre temele de casă date copiilor

În data de 8 noiembrie 2017 Moise Guran a găzduit la postul Europa fm, în cadrul emisiunii România în direct o foarte interesantă dezbatere cu ascultătorii, subiectul fiind chiar temele date la şcoală. Părerile exprimate în cadrul acestei ore de emisie au fost de o complexitate şi o profunzime greu de egalat. Eu personal, de mult vroiam să abordez acest subiect, dar acum nici nu mai trebuie să lucrez tare mult; cu greu se pot găsi aspecte de completat la cele spuse de doamnele care au prins să intre în emisiune (majoritatea). Ca urmare, am reluat în text aproape toată emisiunea. Totuşi, pentru cei care doriţi să o ascultaţi integral, o găsiţi la adresa https://www.europafm.ro/romania-in-direct-ministerul-educatiei-vrea-sa-stie-ce-parere-ai-despre-temele-copilului-tau-chiar-asa-ce-parere-ai-video/. Desigur că mare parte din emisiunea respectivă se referă la temele de la matematică, aşa că subiectul ne interesează în mod direct. Iată, în continuare, ce am selectat din această emisiune, deşi în unele momente aspectele sunt foarte fine şi nu pot fi cuprinse cu adevărat clar în textul citat în scris. Reiterez în acest sens învitaţia să ascultaţi emisiunea integral, pentru că merită cu adevărat; este “o emisiune de colecţie”.

*

Moise Guran:  …  Ministerul Educaţiei vrea să ştie ce părere avem despre teme. Mulţi dintre d-vs au o problemă cu temele date la şcoală; unii cred că acestea sunt repetitive şi plictisitoare; pe de altă parte, mulţi dintre noi ar vrea ca copilul să stea preocupat cu temele toată ziua astfel încât să nu mai facă alte prostii; în acest sens emisiunea pornea de la următoarea ÎNTREBARE: Consideraţi că într-o zi normală copilul ar trebui să petreacă mai mult sau mai puţin de o oră cu temele primite de la şcoală?

IUNIA: depinde de ce temă primeşte…; orice temă practică poate deveni un joc dacă-i captează atenţia; mai târziu jocul poate deveni mai serios. … o provocare …exerciţiile şi problemele la matematică sau la gramatică trebuie să rămână la şcoală!

DOINA:  … una din revoltele legate de teme este că se întâmplă de multe ori să vină acasă cu lecţia neînţeleasăsunt în situaţia de a preda eu noţiunea respectivă, chiar dacă uneori nu mi-o mai amintesc … trebuie să iau manualul, care la rândul lui este o problemă, pentru că este ceva stufos şi neprietenos la maxim în multe cazuri… Ar trebui să se găsească un echilibru. … parcă li se răpeşte copilăria …. Eu îi încurajez să înveţe la toate materiile, aşa ar trebui până în clasa a VIII-a; acum li se construieşte cultura generală. Nu pentru note, ci pentru ştiinţa lor este important să abordeze cu seriozitate toate materiile, numai că vin cu aşa o cantitate mare de teme încât nu le mai rămâne timp pentru joacă … MG: le-aţi spus vreo dată ”mamă, te duci pe responsabilitatea mea la şcoală  cu tema nefăcută”, le-aţi spus vreo dată? D: este atât de delicată treaba asta, pentru că dacă se duc se răsfrânge asupra lor, dacă mă duc să vorbesc cu profesorul în sensul acesta, profesorul o va lua personal, şi chiar dacă nu se manifestă, se va răzbuna ulterior tot pe copil … MG: sau vă calcă alţi părinţi cu maşina; am avut o astfel de experienţă, am ridicat problema într-o şedinţă cu părinţii, daţi-le mai puţine teme şi au sărit ceilalţi părinţi, era să fiu sfâşiat acolo…;  astăzi … un părinte mână forte tratează cu maximă seriozitate toate temele (MG arătând cu degetul ridicat a ameninţare), dar sfârşeşte prin a fi păcălit, că nu ştiţi ce fac ei acolo … deocamdată s-ar putea să ştiţi, dar imedit ce n-o să-i mai spuneţi (să lucreze), n-o să le mai facă, tocmai pentru că s-au obişnuit să aibă un stimul exterior: voinţa dvs.

SORINA: … o joacă până în clasa a IV-a, cu seriozitate după aceea…. Nu sunt de acord cu teme mai mult de o oră; copiii aceştia merg la şcoală şase ore, şapte, în clasa a VII-a, … MG: după şapte ore vin rupţi… S: Fiecar profesor, în afară de faptul că materia e foarte stufoasă, fiecare cere şi are pretenţia că la materia lui să vină pregătiţi … în afară de cele şase ore de la şcoală, el ar trebui încă şase ore să mai lucreze acasă; …ce facem cu copiii ăştia?  … Ştii de ce nu mai ştii ce-ai învăţat în şcoală la cutare materie? Pentru că profesorul, în loc să aibă cu elevii o discuţie interesantă în clasă, – nu generalizez, dar sunt profesori care dictează lecţia din carte în caiet, iar ei acasă trebuie să o înveţe. (Mă strecor şi eu, Titus G, retroactiv în discuţie: şi dacă o dictează din minte e mai bine???, pentru că mulţi dintre noi aşa procedăm de fapt, turuim o lecţie învăţată pe de rost de-a lungul anilor)

CĂTĂLIN: … întrebarea emisiunii e doar o parte din problemă; mie mi s-ar părea că ar fi foarte necesar ca orele de curs să fie făcute atractive astfel încât copilul să asimileze informaţia acolo … în cazul în care statul are de gând să taie temele de acasă şi să lase sistemeul de învăţământ aşa cum este acum nu mi se pare OK …. Copiii vin la şcoală obligaţi, nu-i atrage nimica; MG: ba da, acolo socializează. C: orele la care am învăţat cel mai bine şi de la care ţin minte ceva au fost orele interactive, orele la care profesorul a ştiut cumva să le facă atractive, să facă să mă intereseze. În momentul când primeam foarte multe teme acasă, mi se părea cumva o derogare a responsabilităţii profesorului şi mă pune pe mine să învăţ singur nişte lucruri pe care, dacă acasă nu le înţeleg, nu am pe cine să întreb, dezvolt nişte frustrări, nu am curajul să întreb … MG: am trecut toţi prin asta, cu timpul înveţi să fi autodidact …

TINELA: am o fetiţă în clasa a VII-a, primeşte teme multe şi proaste, la algebră, la geometrie, acelaşi tip de exerciţiu, de făcut de zece ori, pentru că aşa se procedează, consider că sunt inutile; copilul mă întreabă de ce trebuie să-l fac de atâtea ori?… aş vrea mai puţine teme. Copilul meu petrece mai mult timp la şcoală şi la teme decât mine la lucru. … copiii trăiesc o stare de stress continuă … la şcoală l-i se predă şi nu sunt decât ascultaţi şi l-i se dau testări; de fapt noi facem un fel de home-scooling, lucrăm acasă şi de la şcoală primim teme … Jumătate din copiii care ajung la neurolog cu dureri de cap sunt din cauza stresului şi a oboselii. MG: de ce dvs. nu puteţi să recalibraţi efortul? T: Am încercat la şedinţa cu părinţii să spun că primesc teme multe şi toată lumea s-a uitat la mine ciudat pentru că majoritatea părinţilor spun să le dea, ce să facă, să bată mingea? Da, au nevoie să bată şi mingea pentru că sunt copii … MG: spuneţii copilului “dacă vi acasă cu un cinci nu-i nici o tragedie”… T: i-am spus şi asta, i-am spus să facă din fiecare câte un exerciţiu, dacă are mai multe la fel, dar copilul îmi spune că nu vrea să facă lucrul ăsta, să fie diferită de ceilalţi, ca profesoară să o scoată la tablă şi să-i spună “a da, tu n-ai făcut tot, ia să vedem de ce n-ai făcut, ştii sau nu?”. MG: e o lipsă de respect să sfidezi profesorul, să-i spui că mama a zis să nu fac exerciţiile astea … T: eu trebuie să-mi apăr sănătatea copilului. Ori, dacă copilul petrece patru ore seara la teme, merge la şcoala după-amiaza, de la 12 la şase, după cină, dacă te apuci la 7 ½, 8, până la cât credeţi dvs. că pot face teme? Două ore minim, dar are mai mult. Dimineaţa, te trezeşti la 7 ½, iei micul dejun, nu mai spunem că nu au timp de alte activităţi, mai faci 2-3 ore dimineaţa; atunci vă întreb, cinci cu şase sunt 11 ore pe care copilul le petrece studiind şi învăţând la şcoală (la şi pentru), mai mult timp ca noi la serviciu. MG, zâmbind: da, dar vor fi antrenaţi pentru viaţă. T: aşa zic şi eu, dacă mai apucă să aibă pentru ce să se antreneze. MG: ceea ce descrieţi dvs. ştim mulţi dintre noi, am trecut prin asta, problema este ce faceţi dvs. ca părinte. Ce faci ca părinte, îl scoţi din rând sau nu? T: Da, ar trebui să facem ceva ca părinţi, … nu ne vedem decât propriul interes, copilul meu să se vadă odată scăpat de acest sistem de învăţământ, ne uităm degeaba în stânga şi-n dreapta la finlandezi şi la alte state care fac ceva cu sistemul de învăţământ, noi mergem cu el aşa; ce notă merită sistemul nostru de învăţământ? Ar primi nota zece pentru că rezistă!!! Adică, aşa prost cum este, acesta a rezistat, în prostia lui, a rămas aşa, fără să fie nici o modificare (semnificativă) de-a lungul timpului. Acei profesori şi învăţători care mai există (cei de calitate), aceia ar trebui să facă ceva, să se facă auziţi. Pentru că ei au putere să schimbe ceva din interiorul sistemului. La o oră deschisă profesoara a scos copiii şi a făcut un fel de joc şi a fost foarte lăudată la sfârşit: “vai, bravo, ce frumos că faceţi sub formă de joc” etc. După ce a plecat inspectoarea respectivă totul s-a derulat în sistemul vechi, adică treci la tablă, te ascult, stai jos, mâine iar la fel şamd, fără să fie nici un pic antrenant … .

FLORENTINA: Copilul, elevul trebuie să-şi facă temele acasă în funcţie de determinarea lui, de dorinţa lui de a afla lucruri, să fie responsabil, să fie ajutat să înţeleagă că asta-i meseria lui … Sistemul de învăţământ o să se schimbe când se vor schimba şi părinţii copiilor. Dacă nu-l responsabilizezi, dacă nu-i stârneşti curiozitatea pentru discipline, sunt frumoase disciplinele şcolare … un copil poate să-şi facă temele într-o oră pentru că e mai ambiţios, pentru că-i merge mintea, pentru că e ordonat … MG: pentru că a înţeles din clasă, pentru că i s-a predat foarte clar în clasă ceva şi, da, atunci n-ai nevoie acasă mai mult de 2-3 exerciţii la mate, de exemplu F: pentru că a fost atent în clasă, pentru că a pus întrebări, pentru că îşi asumă lucrul ăsta. MG: dvs. sunteţi dascăl. F: Nu sunt dascăl, sunt părinte. … MG: sunt profesori la a căror materie copiii nu au teme …. Profesorul îi poate stimula să caute lucruri, acum au internetul la dispoziţie, … procesul de gândire este cel care contează.

ALINA:  … sunt necesare temele acasă; acum, depinde de fiecare copil în cât timp îşi  face temele. Copilul cel mare (clasa a VI-a) prinde din clasă, … face temele în maxim 45 min. Cel mic (clasa a II-a) merge mai greu, nu este atent, nu este aşa de interesat ca cel mare … MG: vă vând un pont: ce învaţă (pe de rost) seara, are să ştie mult mai bine dimineaţa. F: pentru mine nu este o problemă, fiecare face cum poate. Temele sunt necesare, pentru că în clasă profesorul – oricât este de bun – … nu poate să-i facă pe toţi să înţeleagă …. Profesorului îi este greu să-i disciplineze pe toţi 34 din clasă, sunt şi copii mai rebeli. MG: Şi noi eram 40 în clasă, dar rebeliunile erau destul de rare; profesorii erau mai autoritari, dar erau şi profesori care ne atrăgeau pur şi simplu atenţia cu ceea ce ne spuneau. În primul rând despre asta e vorba. Poţi să faci chimia să fie atractivă, eu zic că poţi; poţi şi fizica şi matematica, eu nu cred că vre-un profesor are scuză că nu erau copiii atenţi. F: … consider că şi acasă trebuie să te mai uiţi un pic peste ce s-a făcut la ore. … Avem timp pentru toate dacă se organizează.

CAMELIA: lucrurile trebuie luate de la bază, cu ce ieşim noi din liceu, din facultate? Pentru că s-a  dovedit ştiinţific că doar 6% din noţiunile învăţate rămân. … m-am îmbolnăvit, mi-a căzut jumătate din păr când am avut examene … şcoala, aşa cum este făcută la noi este aproape inutilă, … Copiii sunt copii, toţi sunt o hârtie albă atunci când vin la şcoală … de ce în alte părţi se poate şi la noi nu se poate? MG: răspunsul e foarte simplu: o să vă luptaţi cu o întregă clasă politică şi cu 200.000 de dascăli, eu sper că măcar jumătate dintre ei au totuşi o altă opinie, în ţările alea de care auziţi dvs. că performează învăţământul, acolo acesta este croit în jurul copilului … temele de acasă sunt cele care-i fac pe copii prizonieri. Sunt ele eficiente? Asta urmează să aflăm (la examene)

CRISTINA: consider că învăţământul nostru are foarte multe probleme. Temele pentru acasă sunt şi o corvoadă şi un ajutor. Tu ca părinte, în măsura în care îţi permite şi timpul, verificând şi lucrând cu copilul acele teme, îţi dai seama ce anume nu a înţeles din clasă, unde manualul este cu o exprimare nepotrivită pentru vârsta acelui copil, şi să îl ajuţi prezentându-i tu materia acolo unde profesorul în clasă nu reuşeşte … Nouă temele ne mănâncă destul de mult timp, sâmbăta din weekend şi 2-3 ore când ajung acasă (de la serviciu) … MG: este evident că trebuie corelat timpul pe care-l petrece copilul acasă învăţând sau făcându-şi exerciţiile şi problemele de la matematică, sau scriind orice, cu timpul pe care-l petrec la şcoală. În momentul de faţă nu există (această corelare) şi noi toţi ştim că le-am transformat copilăria într-o corvoadă. Până la un moment dat, când tu, ca părinte, zici STOP: muncesc pe bani, o să-i pun pregătire şi – din păcate – nimeni n-a făcut un astfel de studiu, … sunt rare cazurile când copiii care au performanţe … atunci când  au mers numai pe educaţia de la şcoală.

*

Da, cam acestea au fost în mare gândurile exprimate (apreciez că textul de mai sus reprezintă cca. 70% din totalul emisiunii). Am subliniat câteva dintre ele ca deosebit de importante, deşi tot ce am reluat din emisiune are o valoare deosebită. Consider că este imposibil a găsi o descriere clară şi unică a subiectului, chiar şi numai a nucleului acestuia, aşa că cea mai bună este o descriere cât mai completă a aspectelor implicate şi a diferitelor puncte de vedere. Iar acest lucru l-a reuşit emisiunea lui Moise Guran din miercurea respectivă: o agoră în care, prin voia sorţii, au intrat în direct păreri foarte bune şi realiste. Urmăresc când am timp emisiunea România în direct şi am auzit multe “vrute şi nevrute” spuse de ascultători intraţi în direct; Moise nu apucă să-i scoată de pe linie întotdeauna, aşa că emisiunea are de obicei şi păreri calificabile drept “rebuturi”. De data aceasta însă cantitatea de valori a fost covârşitoare, generând clar o “emisiune de colecţie”. Comentarii la aceste gânduri, dar şi adăugări, voi încerca într-o postare separată. Acum mă mulţumesc să vă fi prezentat doar emisiunea respectivă. CTG

Criteriul psihologic al intuiţiei în selectarea teoremelor de demonstrat – (II)

În eseul de faţă continuu seria de gânduri despre predarea intuitivă a lecţiilor de geometrie din clasa a VI-a, cu privire spre a VII-a, pornind de la o recomandare din noua programă de geometrie (de aplicat la clasa a VI-a începând din anul şcolar 2018-2019): La tema Triunghiul, caracteristicile şi proprietăţile configuraţilor geometrice se vor evidenţia prin observare directă, în sensul unei abordări căt mai naturale şi intuitive.

Voi continua acest demers pe baza experienţei personale din ultimii 20 de ani de predare în sensul acestei recomandări, apelând însă cât mai des la ajutorul profesorului Eugen Rusu, într-o încercare de colaborare peste ani, pe baza unor citate din lucrarea sa De la Tales la Einstein (Lyceum, ed. Albatros,1971). Astfel, eseul de faţă a devenit totodată şi o ocazie de “prezentare de carte” a acestei lucrări care, conform titlului pare o carte lejeră de istoria matematicii. Totuşi, în realitate – mai mult printre rânduri – cartea este un profund curs de metodică a predării matematicii, dar şi o camuflată critică la adresa viitoarelor schimbări ce se plănuiau deja de la sfârşitul anilor ’60, schimbări ce au fost impuse în matematica şcolară gimnazială odată cu manualele de la începutul anilor ’80. De precizat că Eugen Rusu este autorul manualelor de aritmetică după care a învăţat generaţia mea în clasele V-VI (sfârşitul anilor ’70).

Privită în linii mari, predarea matematicii şcolare este supusă unor trei mari obiective: 1) cerinţele de rigurozitate specifice ştiinţei (R, de la rigurozitate); 2) înclinaţia spre performanţă a rezolvitorilor (să zicem O, de la olimpici); 3) aspectele psihologice, adică posibilităţile şi nevoile fiecărei vârste şcolare (să le notăm cu P, de la psihologie). Matematica şcolară ar trebui să se situeze într-un echilibru natural undeva în zona centrală în interiorul “triunghiului” determinat de cele trei mari obiective.

Cercetând programele, manualele şi nivelul exerciţiilor şi al problemelor practicat în anii ’60-’70, inclusiv a problemelor din Gazeta Matematică, se poate observa acest echilibru plăcut şi natural. Ca urmare, privind în sensul geometriei şcolare, toţi cei de peste 50 de ani, cei care au învăţat matematica gimnazială înaintea reformei din 1980, vorbesc în sens pozitiv despre geometrie: “cu geometria din şcoală totul era bine, ne plăcea, nu era nici o problemă”.

Din păcate, suntem spre finalul celui de-al patrulea deceniu de orientare a matematicii şcolare în majoritatea situaţiilor spre “latura [RO]” a acestui “triunghi”, cu neglijarea totală a aspectelor reprezentate de “vârful P”. Este uşor de înţeles că această orientare stă la baza faptului că la persoanele mai tinere de 50 de ani găseşti uşor indivizi care “n-au prea înţeles geometria”. Probabil că schimbarea respectivă (reforma “uitată”din 1980) se discuta de mult în cercurile influente, aşa încât Eugen Rusu a lăsat în lucrările sale multe avertismente că noua linie nu este bună, nu este sănătoasă, arătând principiile pedagogice pentru care linia de orientare a predării nu trebuia schimbată. În cartea sus-amintită, începând chiar din primul capitol, profesorul Rusu “impune” astfel un criteriu esenţial (tot textul scris în continuare italic, adică înclinat, este compus din citate din această lucrare).

Sînt şi astăzi elevi – în clasele mici – interesaţi şi absorbiţi exclusiv de cum se face, fără o curiozitate activă pentru de ce se face aşa. Cînd învaţă de pildă regula de calcul a rădăcinii pătrate (coborîm grupa următoare, dublăm rezultatul, vedem de cîte ori etc.), sînt foarte satisfăcuţi aplicînd-o şi satisfacţia se vede în special cînd face proba şi exclamă: “mi-a ieşit!” La problema de a justifica raţional acest procedeu, mai puţini elevi – repetăm, dintre cei mici – manifestă curiozitate; de vreme ce ştiu cum se face, nu-i destul? – aceasta pare a fi întrebarea ce o citeşti pe figura lor, puţin mirată, puţin decepţionată. Să nu surprindă această apropiere între un fenomen pedagogic şi unul istoric; şi în matematică există un fel de “ontogenia repetă filogenia”, în înţelesul: evoluţia matematică a unui individ este, cu prescurtări, asemănătoare cu evoluţia istorică a umanităţii. (pag. 4)

Dacă în acest moment lucrurile încă nu sunt clare, în sensul că nu înţelegem “unde bate” Eugen Rusu, mai încolo în carte, dânsul începe să spună lucrurilor “pe nume”, atunci când abordează subiectul despre Suma unghiurilor în triunghi, astfel:

Ghicesc reacţia cititorului în faţa acestui titlu: Iar? Cine nu ştie? 180 de grade. Ce s-ar mai putea discuta despre acest subiect? Subiectul rămîne deschis în două direcţii: din punct de vedere matematic şi psihologic.(…) Aici privim chestiunea din punct de vedere psihologic şi anume nu în etapa de aprofundare a ei, ci în etapa de descoperire.

În primul rînd, să facem efortul de a ne da seama că enunţul însuşi nu este banal. Cînd am predat o dată în clasa a şasea această teoremă, am început cu enunţul: în orice triunghi suma unghiurilor este 180o. Un puşti vioi, care era obişnuit să privească lucrurile critic şi să-şi mărturiseasă sincer îndoielile, s-a arătat pe dată foarte nedumerit. – Iertaţi-mă, nu-mi vine a crede. Într-un triunghi echilateral, parcă da. Dar dacă e aşa? – şi el desenă un triunghi obtuzunghic; dar la ăsta? – şi desenă un alt triunghi, unul scalen, privind figurile lung şi neîncrezător.

Cum a ajuns cineva să se întrebe cît este suma unghiurilor unui triunghi – întrebare care presupune bănuiala că ea este aceeaşi în toate triunghiurile? Să privim în jurul nostru sau mai bine în “jurul” vechilor greci. În natură (copaci, stînci, ţărmul mării etc.) nu întîlnim forme geometrice; întîlnim astfel de forme printre obiectele construite de om. Cea mai răspîndită, cea mai familiară deci, este desigur dreptunghiul. Nimeni nu s-a îndoit înainte de apariţia geometriei că dreptunghiul are 4 unghiuri drepte (noţiunea de unghi drept fiind naturală: o dreaptă care nu e înclinată nici într-o parte nici în cealaltă faţă de o alta).

Triunghiul este o formă mult mai puţin răspîndită. Tales va fi văzut această formă pe feţele piramidelor din Egipt, pe unele pietre de pavaj ale templelor – va fi văzut mai ales triunghiuri echilaterale sau isoscele. Triunghiul dreptunghic va fi apărut ca o jumătate dintr-un dreptunghi (formată prin ducerea unei diagonale). Egalitatea celor două triunghiuri astfel formate îi va fi apărut ca de la sine înţeleasă; de vreme ce suma unghiurilor unui dreptunghi este de 4 unghiuri drepte, la unul din triunghiurile dreptunghice formate va fi de 2 unghiuri drepte. (…)

Din faptul că suma unghiurilor la un triunghi dreptunghic este de 2 unghiuri drepte, se poate deduce propoziţia pentru un triunghi oarecare; îi ducem o înălţime (de pildă triunghiul ABC cu înălţimea interioară AD), prin care se formează două triunghiuri dreptunghice şi din suma unghiurilor lor (4 u. dr.), trebuie să scădem cele două unghiuri din D (2 u. dr.). (pag. 13-15)

Din anii ’90, de când am citit această carte, mă tot gândesc la pasajul de mai sus. Este logic, este chiar foarte logic, dar să foloseşti unghiurile dreptunghiului la demonstrarea sumei unghiurilor într-un triunghi oarecare, asta-i prea de tot. Cred că nici prof. Univ. Eugen Rusu nu se gândea să ne sugereze aşa ceva. Dar atunci ce a vrut cu acest pasaj? Părerea mea este că trebuie să privim împreună ultimele două pasaje citate, cel cu evoluţia matematică a unui individ este, pe scurt, asemănătoare cu evoluţia istorică a matematicii, şi respectiv cel cu Suma unghiurilor în triunghi folosind unghiurile drepte ale dreptunghiului. Aceste două pasaje constituie împreună un imbold de a privi cu respect şi empatie, din punct de vedere psihologic, elevul din clasele mici, învăţăcel începător aflat la primii paşi în descifrarea tainelor geometriei.

Să demonstrăm suma unghiurilor în triunghi folosind dreptunghiul ar însemna să ne batem joc de convingerile noastre de profesori, dar şi să ne propunem să demonstrăm la lecţia despre dreptunghi toate proprietăţile sale evidente, doar pentru că le spune teoreme, şi aceasta este o agresiune la adresa gândirii de începător în ale demonstraţiei geometrice la elevi. Chiar Eugen Rusu revine (pag. 19): În etapa de dezvoltare a geometriei, spiritul şi atenţia cercetătorilor este îndreptată într-o altă direcţie, nu către una critică ci către una constructivă: descoperirea proprietăţilor geometrice. Prin analogie, în prima etapă de cunoaştere a geometriei, atenţia elevilor trebuie îndreptată spre descoperirea proprietăţilor geometrice deosebite, nu spre demonstrarea tuturor proprietăţilor evidente, observabile intuitiv de către orice copil. Peste două pagini Eugen Rusu completează: Spiritul euristic este o trăsătură specifică omului. (pag. 21) Da, iar acest spirit euristic trebuie trezit cu respect şi dezvoltat cu blândeţe în mintea elevului aflat la început de drum. Nu forţarea demonstrării unor cerinţe evidente, cărora elevii nu le văd sensul, dar importante din punct de vedere al ordinii euclidiene a geometriei, trebuie să fie obiectivul profesorului de gimnaziu, ci atragerea elevilor în demonstrarea unor afirmaţii cât mai surprinzătoare, de necrezut pentru mintea superficială, începătoare, novice în ale geometriei. Cu cât proprietatea de demonstrat este mai interesantă, mai surprinzătoare, mai emoţionantă, cu atât surprinderea ei şi demonstraţia sunt mai pasionante. (pag. 39)

Citind din cartea lui Eugen Rusu am fost inspirat spre următoarele gânduri (notate pe marginea paginii, la fel ca pe vremuri Fermat): abordând geometria de început în format riguros euclidian (axiome, demonstrarea teoremelor cu concluzii evidente etc.), profesorii de matematică îi alungă pe elevii de mijloc, cei indecişi între ştiinţele reale şi cele umane, îi împing în braţele umaniştilor. În loc să-i atragă, să se lupte pentru câştigarea lor de partea matematicii, îi alungă cât de departe, “cât văd cu ochii”. Mare păcat!

Pe de altă parte – ca să revenim la gânduri mai pozitive – pe aceeaşi pagină am mai notat un gând: Eugen Rusu vorbeşte în capitolul II al acestei cărţi despre Tales, dar nu despre Tales cel din “teorema lui Tales”, ci despre Tales, primul om care a făcut demonstraţii în matematică (capitolul II se numeşte Matematica – Artă; Geometria preeuclidiană 600-300 î.e.n.). Gândul de a explica un fenomen pe baza unor cauze ce nu implică zeii, gând necesar în demonstraţia matematică, acest gând a apărut prima dată la oameni chiar în cetatea Milet şi din acest motiv este bine să-l denumim Tales din Milet. Două gânduri recurg de aici. În primul rând, faptul că este absolut corectă strategia lui Eugen Rusu de a-l prezenta pe Tales ca prototip de gândire pentru elevul începător, elev ce ajunge să facă primii paşi în demonstraţii. În al doilea rând, este evident că demonstraţia matematică a apărut mai întâi sub forma demonstraţiei în geometrie, fiind doar mai târziu urmată de demonstraţiile din domeniul numeric (vezi Elementele lui Euclid). Rămâne ca ecou al acestei remarci o întrebare: la ce ne poate ajuta această observaţie secundară într-o structurare cât mai sănătoasă a materiei şcolare de gimnaziu?

În altă ordine de idei, printre rândurile de până aici ale acestui eseu se poate citi o observaţie dureroasă la adresa programei gimnaziale de matematică, atât cea veche dar încă valabilă, cât şi cea nouă ce va intra din toamna lui 2018 în clasa a VI-a. Conform tuturor celor scrise în acest eseu (atât partea I, cât şi partea a II-a), locul capitolului cuprinzând primul studiu al patrulaterelor este în clasa a VI-a, în continuarea capitolului despre triunghiuri, adică în zona de studiu predominant intuitiv al geometriei.

Conform aspectelor aduse în faţa noastră în acest eseu, abordând o analiză intuitivă a proprietăţilor cu grad mare de evidenţă din capitolul despre patrulatere, observăm că majoritatea nu au nevoie de demonstraţii în percepţia elevului începător în ale geometriei. În afară de suma unghiurilor în patrulater, nu se prea găsesc proprietăţi neevidente de demonstrat. Mai peste tot avem situaţii de simetrii axiale sau de simetrii centrale sau eventual alte situaţii lămurite anterior prin figuri evident vizualizabile (de pildă situaţia cazului unghiurilor alăturate unei laturi oblice în trapez, ce sunt evident suplementare pe baza repetării pe jumătate de trapez a figurii tip cu două unghiuri interne de aceeaşi parte a secantei între două drepte paralele). În acest stadiu iniţial de cunoaştere a patrulaterelor este arhi-suficientă o contabilizare rapidă a proprietăţilor observate intuitiv, urmată de câteva puneri de probleme cu tâlc. De pildă: un patrulater cu două laturi opuse paralele şi congruente este paralelogram; un patrulater cu două laturi opuse paralele iar celelalte două laturi opuse congruente este şi acesta neapărat paralelogram?

O astfel de aranjare a capitolelor, ca a fost valabilă până prin 1998, ar avea în contextul actual câteva avantaje substanţiale (din câte mai ţin minte, cam atunci au fost mutate patrulaterele din clasa a VI-a în a VII-a, rămânând însă până acum în manualele alternative care nu s-au mai rearanjat). Să analizăm două dintre aceste avantaje. În primul rând ar lăsa loc la începutul clasei a VII-a pentru o serioasă şi generală preocupare asupra demonstraţiei geometrice aplicată în probleme. În această parte elevii – mai evoluaţi cu câteva luni spre gândirea analitic-cauzală – ar avea ocazia să fixeze şi să aprofundeze demonstraţiile cu unghiuri, cele cu segmente şi cele cu cazurile de congruenţă a triunghiurilor, aplicate după nivele de complexitate, atât în triunghiuri, cât şi în patrulatere. Cei care s-au preocupat ştiu că există foarte multe probleme din patrulatere având rezolvări similare cu unele din triunghiuri. Or, exact aici ar fi avantajul mare: când elevul studiază şi înţelege o problemă cu o anumită succesiune de paşi, ar putea să primească în continuare măcar una, două cu demonstraţii similare, dar în contexte diferite, iar schimbarea contextului de la triunghi la patrulater şi înapoi lărgeşte şi stabilizează foarte mult orizontul de gândire. În al doilea rând, o astfel de mutare ar umple cu o materie “mai cu sens” clasa a VI-a. Actualmente parcurgerea a foarte multe probleme doar cu metoda congruenţei triunghiurilor fixează în mentalul elevilor absolvenţi de a VI-a ideea că această metodă reprezintă unica formă de demonstraţie geometrică.

Cele discutate în ultima parte pot fi sintetizate după cum urmează: dintre cele două capitole de bază despre figuri geometrice, triunghiurile respectiv patrulaterele, cele mai potrivite unei cunoaşteri intuitive sunt patrulaterele. Dimpotrivă, cunoştiinţele cele mai provocatoare la adresa gândirii începătoare a elevului sunt aglomerate în capitolul despre triunghiuri (vezi şi lista orientativă din prima parte a acestui eseu: 7 la 2 în confruntarea dintre cele două capitole). Astfel, păstrarea accentului preocupării clasei a VI-a doar pe triunghiuri, cu “exilarea” în continuare a figurilor cele mai intuitive, a patrulaterelor în clasa a VII-a contravine flagrant cu principiul impus în noua programă, ca la clasele mici (adică V-VI) să se practice o abordare intuitivă, în care caracteristicile şi proprietăţile configuraţilor geometrice se vor evidenţia prin observare directă, în sensul unei abordări căt mai naturale şi intuitive.

CTG 29.01.2018 Straja, Lupeni, HD.

Piaţa imobiliară clujeană 4D

Dacă mergi la şes, de pildă la Timişoara, terenurile sunt plate şi generoase, dar toate în două dimensiuni (lungime şi lăţime), cu foarte slabe oscilaţii pe înălţime. Ca urmare te poţi plimba foarte bine şi uşor cu bicicleta. Dimpotrivă, la Cluj parcă am fi deja într-o staţiune montană, cu diferenţe de un nivel între o parte şi cealaltă a clădirii. Putem spune liniştiţi că înţelegem de ce vânzările de teren în Cluj au loc deja în 3D, arhitecţii având în aceaste situaţii de a face faţă unor uimitoare provocări. Ştim toţi că piaţa imobiliară clujeană este una dintre cele mai dificile din ţară: cu greu mai găseşti un petic de teren pe care să mai construieşti ceva, chiar şi aşa în pantă. Iată însă că a apărut un agent imobiliar care să încerce un nou produs, anume un teren numai bun de construit în 4D. Cumpărători se vor găsi, dar sunt curios ce arhitect va accepta provocarea pentru a se apuca de proiectul unei clădiri măcar în 4 dimensiuni, dacă nu chiar în 5, pentru acest teren.

Lăsând gluma de-o parte, este evident că iar avem de-a face cu o persoană care nu a priceput clar totul la orele de matematică, acestea fiind prea teoretice. Astfel, în mintea persoanei care a redactat acest anunţ este clar că încă sună ecoul vocii profesoarei sau a profesorului de matematică din şcoală, când acesta urla la elevi să pună pătratul la unităţile răspunsului de la arie. Gândul îmi zboară desigur la profesoara din filmele Liceenii, pe care elevii o porecliseră “Isoscel”, ca aluzie la faptul că pronunţia în limba română pune în acest cuvânt în mod natural un “ş” la al doilea s în faţa lui “cel”. Este evident că prietenul cu anunţul clujean a vrut doar să fie sigur. Oricum, este cunoscut că marile descoperiri se fac de multe ori din greşeală. (să mai şi zâmbim!)

Criteriul psihologic al intuiţiei în selectarea teoremelor de demonstrat – (I)

În eseul de faţă am adunat o serie de gânduri despre predarea intuitivă a lecţiilor de geometrie din clasa a VI-a, prin prisma propriei experienţe, pe baza unor citate ale profesorului Eugen Rusu şi pornind de la o recomandare din noua programă de geometrie (de aplicat la clasa a VI-a începând din anul şcolar 2018-2019): La tema Triunghiul caracteristicile şi proprietăţile configuraţilor geometrice se vor evidenţia prin observare directă, în sensul unei abordări căt mai naturale şi intuitive.

Acest “citat” este compilat din noua programă de matematică pentru clasele gimnaziale, unde la sugestiile metodologice (pag. 32) găsim următoarele sfaturi: …Caracteristicile şi proprietăţile configuraţiilor geometrice vor fi evidenţiate prin observare directă, experiment, măsurare, în sensul unei abordări căt mai naturale şi intuitive. … La tema Triunghiul caracteristicile şi proprietăţile configuraţiilor geometrice se vor evidenţia prin observare directă, experiment, măsurare, urmând ca după formarea deprinderilor de bază să se utilizeze raţionamente simple şi instrumente geometrice pentru realizarea desenelor specifice. …

Iată, în continuare, care este experienţa mea în acest sens. În vara anului 1996 (adică în urmă cu peste 21 de ani), încercând să înţeleg ce facem greşit în predarea geometriei, am avut o discuţie remarcabilă cu un profesor de la o şcoală de lângă Bremen, Germania. Îl rugasem pentru o “audienţă”, iar dânsul m-a poftit în sală de lectură a bibliotecii. Am luat loc la o masă iar eu am scos hârtie şi creion şi m-am apucat să-i arăt plin de zel un exemlu de demonstraţie geometrică de la noi din România. Ce mi-a trecut prin minte în acel moment? Să-i arăt cum demonstrăm noi că cele două diagonale într-un dreptunghi sunt congruente. Nu ştiu de ce, dar asta m-am gândit atunci. Zis şi făcut: m-am apucat frumos de demonstrat, întrerupându-mă după fiecare pas făcut şi întrebându-l dacă înţelege ce scriu. De fiecare dată el îmi răspundea că da, pricepe ce scriu (tot dialogul era desigur în germană). În final l-am întrebat ce părere are despre ce i-am scris acolo, iar el mi-a răspuns cu o contra-întrebare: de ce trebuie să demonstrezi că diagonalele în dreptunghi sunt congruente?

Am rămas “mască”. Imi simţeam rotiţele învârtindu-se nebuneşte în cap, în timp ce încercam să “traduc” cât de cât coerent răspunsul său. Ce vroia să zică? Veneam dintr-o lume total diferită de a lui. În discuţia respectivă nu am reuşit să obţin lămuriri suplimentare. Eu eram bulversat de răspunsul lui şi total nepregătit cum să cer lămuriri la un astfel de răspuns. De partea cealaltă, el nu pricepea ce vreau eu, desigur necunoscând preocuparea profesorilor români pentru rigurozitate, preocupare aflată la cote de-a dreptul obsesive în acele vremuri.

În anii următori m-am tot gândit la discuţia respectivă şi cu timpul am început să-mi traduc tot mai clar răspunsul acelui profesor. Concluzia la care am ajuns cu timpul este următoarea: trebuie să demonstrăm doar lucrurile neevidente pentru ochiul elevului. Toate afirmaţiile care se văd ca evidente nu trebuie să ajungă subiectul unei cerinţe de demonstrat (teoremă sau problemă, de pildă, situaţiile de simetrie, cum ar fi faptul că medianele duse pe laturile congruente ale unui triunghi sunt congruente).

Activând acest criteriu de selecţie, se elimină însă multe probleme, printre ele şi o mare parte din aplicaţiile metodei triunghiurilor congruente (marile perdante sunt cazurile ULU şi LLL). Un caz interesant de problemă ce rămâne totuşi, deşi deseori uitată, este cerinţa de a demonstra că într-o piramidă patrulateră regulată VABCD cu toate muchiile congruente, două muchii laterale opuse sunt întotdeauna perpendiculare. Demonstraţia la care mă refer se bazează pe congruenţa triunghiurilor VBD şi ABD în virtutea cazului de congruenţă LLL. Cel de-al doilea triunghi fiind dreptunghic în A, rezultă că şi primul este dreptunghic în V. În figura ce se face pentru această problemă cele două triunghiuri nu arată la fel, cerinţa fiind ca atare total neevidentă.

De curând am răsfoit din nou într-una din cărţile unui fost mare profesor metodist al anilor ’60-’70 şi am regăsit câteva citate deosebit de interesante în acest sens. În lucrarea sa  De la Tales la Einstein (Lyceum, ed. Albatros,1971), Eugen Rusu şi-a pus problema despre … mobilul psihologic care l-a împins pe Euclid spre rigurozitate. Dânsul dă imediat şi principalul răspuns: Această tendinţă spre riguros se naşte şi se accentuează din însăşi activitatea geometrică.

Important este să se pună problema de a căuta să descoperi lucruri noi, prin raţionament deductiv. Aceasta este destul ca, în cadrul acestei activităţi, să se pună de la sine, în mod din ce în ce mai acut, şi chestiunea rigurozităţii. Este interesant să ne oprim atenţia asupra acestui fenomen psihologic.

Cînd, pentru prima oară, ne simţim îndemnaţi să aflăm un adevăr nou, altfel decât prin experienţă directă, deci prin deducţie logică, aceasta nu se poate întîmpla pentru ceva care este “evident” prin intuiţie; aceasta se întîmplă cu o chestiune despre care simţurile nu ne dau informaţii precise şi sigure.

Teorema lui Pitagora, de exemplu, este departe de a fi o experienţă senzorială. Atunci cu adevărat ne vom simţi îndemnaţi să o “deducem” din lucruri cunoscute. Ar trebui completat aici Eugen Rusu cu următoarea observaţie: faţă de obişnuita demonstraţie bazată pe proporţionalităţi din asemănare (prin teorema catetei), demonstraţiile prin arii transformă, apropie, dă perceperii teoremei lui Pitagora o clară notă de experienţă senzorială. Acest fapt susţine o primă abordare şi demonstrare a acestei teoreme prin arii.

Declanşarea înclinaţiei spre raţionament deductiv nu poate începe cu chestiuni despre care nu ne îndoim, cum ar fi, de exemplu, că laturile unui dreptunghi sînt egale, fapt pe care însuşi Tales îl considera ca dat. Abia după ce mintea a fost stimulată şi antrenată la raţionament deductiv pentru descoperirea adevărurilor “neevidente”, din ce în ce mai multe enunţuri – considerate la început evidente – sînt puse sub semnul dubiului şi trecute sub proba deducţiilor. Astfel se naşte în interiorul activităţii geometrice înclinaţia spre demonstraţii din ce în ce mai riguroase şi, totodată, posibilitatea de a le aborda.

Din punct de vedere logic, este clar că trebuie început prin stabilirea teoremelor de bază şi apoi clădit, treptat, pe ele. Din punct de vedere psihologic însă, trebuie început “de la mijloc”, de acolo de unde lucrurile nu sînt evidente, ci îndoielnice, efectiv dubioase. Abia după ce s-a trăit experienţa vie a deducţiei şi s-au prins unele obişnuinţe, se va putea face o critică rodnică asupra lucrurilor pe care le-am considerat “evidente”; numai prin prisma acestei experienţe, evidenţele necontrolate pot fi zduncinate şi transformate în probleme propriu-zise. (pag. 65-66)

Un exemplu în acest sens îl dă Eugen Rusu la începutul cărtii, când vorbeşte despre spiritul euristic, luând cazul teoremei care susţine că orice punct de pe un semicerc formează cu capetele diametrului un triunghi dreptunghic. Să vedem cum explică autorul demonstrarea acestei teoreme pe o figură cu B şi C capetele diametrului şi A un punct oarecare pe semicercul centrat în O (în citatul următor am înlocuit desemnarea unghiului cu “acoperiş” cu desemnarea unghiului prin semnul actual obişnuit pentru unghi, din motive tehnice; acolo unde nu este semn pentru unghi înseamnă că nu era nici în textul original).

Să examinăm propoziţia respectivă. Astăzi o demonstrăm imediat cu ajutorul măsurii unghiurilor (Eugen Rusu se referă desigur la teorema ce ne dă măsura unghiurilor înscrise în cerc); cum va fi gîndit Tales, care nu cunoştea această teoremă pregătitoare? Deoarece OA = OB = OC, se formează două triunghiuri isoscele. Ele au unghiurile de la bază egale; deci A1 = B; A2 = C. Suma unghiurilor triunghiului ABC este deci 2A1 + 2A2 = 2BAC; rezultă că BAC este drept. Proprietatea în sine este destul de ascunsă; din definiţia cercului, deci din faptul că OA = OB = OC, se deduce că unghiul BAC este drept.

Descoperirea unei proprietăţi ascunse produce o anumită bucurie specific umană. Se spune că Tales a fost atît de entuziasmat de această descoperire – considerată cea mai frumoasă dintre descoperirile sale – încît, drept mulţumită, a sacrificat pe altarul zeilor un bou. Am menţionat printre teoremele lui Tales şi pe aceea care afirmă că unghiurile de la baza triunghiului isoscel sînt egale (în lucrare la pag.12). Aceasta – sînt sigur – nu l-a entuziasmat, pentru că nu era o proprietate ascunsă, era aproape evidentă. A enunţat-o numai pentru că i-a trebuit, a folosit-o în demonstraţia teoremei principale; probabil, pentru ea, nu a sacrificat zeilor nici măcar o gîscă. (pag. 19-20)

Merită să întrerupem aici şirul citatelor şi să analizăm un pic ce vrea să ne spună Eugen Rusu (şi în citatul de la pag. 66, dar şi în ultimul aliniat), anume faptul că la o primă cunoaştere a materiei, la o primă trecere prin geometrie, cum este cazul materiei gimnaziale, există în principiu două tipuri de proprietăţi:

1) teoremele reprezentând proprietăţi ascunse, neevidente, surprinzătoare (cum spun americanii, cu acel efect de UAU!); aceste teoreme trebuie dovedite pentru a fi crezute, ele meritând cu adevărat demonstrate împreună cu elevii.

2) teoremele reprezentând proprietăţi evidente, conţinând afirmaţii despre care nu ne îndoim, (vulgar spus: “la mintea cocoşului”); aceste proprietăţi sunt de enunţat doar pentru că ne trebuie ulterior la demonstrarea celor din prima categorie; demonstrarea lor este dăunătoare, plictisindu-i pe elevii de gimnaziu, abuzarea în acest sens provocându-le elevilor chiar o repulsie faţă de geometrie.

Trecând la Elementele lui Euclid ca manual didactic, Eugen Rusu continuă, punând “punctul pe i”. Imboldul scrierii Elementelor a fost de ordin pedagogic: a pune în mîna studenţilor un material sistematizat. Din nou, intenţia nu a coincis cu rezultatul. Euclid a devenit un mare creator de ştiinţă, creatorul primului sistem logico-deductiv, dar a rămas un lamentabil pedagog. Prima parte a acestui enunţ este unanim aceptată şi chiar Eugen Rusu se ocupă de această parte pe larg în lucrarea sa. Să vedem însă ce are de spus legat de a doua parte.

Principala critică ce se aduce Elementelor ca manual didactic se referă tocmai la forma de expunere. Deşi fiecare demonstraţie este absolut corectă din punct de vedere logic şi în general este cea mai simplă care se poate da, deşi ordinea în care se aşează propoziţiile este de asemenea cea mai naturală, totuşi, prin faptul că se folosesc demonstraţii sintetice, cititorul nu primeşte nici o indicaţie asupra felului cum s-a descoperit demonstraţia respectivă, el nu e pus în situaţia de a-şi forma o metodă, de a-şi educa gândirea creatoare. Pe de altă parte, un începător în studiul geometriei nu are încă educat simţul rigorii, nu simte încă nevoia unor demonstraţii pentru lucruri care i se par evidente.

Euclid prezintă matematica-rezultat. Pentru un om viu (adică pentru un elev, mai ales de gimnaziu), interesantă este însă matematica-proces. Nu să înveţe geometrie, ci să facă geometrie. Comentaiul de mai sus este cât se poate de natural: abordarea pe criterii riguros-euclidiene impusă în gimnaziu prin programa din 1981 (pe a cărei linie au mers şi programele din ultimul sfert de secol), această abordare este una total nepotrivită elevilor plini de viaţă din ciclul gimnazial forţându-i pe aceştia în cunoaşterea unei geometrii moarte. Felul în care mare parte dintre elevi refuză această disciplină, criticând orele de geometrie, este o consecinţă absolut naturală a prezentării materiei la clasă în acest fel.

Efortul de a învăţa geometrie, după un manual scris în stil euclidic, este penibil. Şi fiindcă 2000 de ani Euclid a servit ca manual, a chinuit şi îndepărtat de geometrie multe generaţii de elevi. Un autor tîrziu care încercase să facă o expunere mai atrăgătoare i-a pus titlul: Euclid, fără lacrimi – titlu semnificativ care arată că Euclidul original era cu lacrimi. (pag. 67-69)

Această idee, faptul că Elementele lui Euclid nu ar trebui să reprezinte un model pentru organizarea manualelor şcolare, implicit şi a programei şcolare, mai ales pentru clasele gimnaziale când elevii trebuie să înveţe primii paşi în gândirea logico-deductivă, această idee este reluată de Eugen Rusu şi în lucrarea Problematizare şi probleme în matematica şcolară (Ed. didactică şi pedagogică, 1978):

Şi aici, Euclid – excelent logician, dar lamentabil pedagog – a greşit spunând: nu există un drum scurt, pentru regi. Nu putem şti toate amănuntele în toate domeniile, trebuie să existe un drum mai scurt dacă ţintim ideile esenţiale. (pag. 25) La ce “amănunte” se poate renunţa însă? Eugen Rusu ne oferă în prima lucrare amintită câteva criterii: este recomandabil să renunţăm la demonstrarea faptelor evidente din punct de vedere a intuiţiei, materia trebuind organizată mai degrabă artistic, ca o poveste, ca o piesă de teatru, centrată pe scoaterea în evidenţă a momentelor de suspans. Cele mai multe din cunoştinţe trebuie enumerate, contabilizate, ele fiind însă tratate mai superficial, doar ca simple unelte, singurul lor scop fiind de a fi pregătite la dispoziţia şi în folosul marilor momente ce urmează, totul fiind organizat şi regizat într-un proces cu veleităţi artistice ce trezeşte sentimente de uimire, în al cărui ductus şi pe ale cărui “valuri” se formează încetul cu încetul gândirea logico-matematică a elevilor. Dar, oare care sunt momentele de uimire ce trebuie susţinute printr-o demonstraţie? Din materia de introducere a principalelor figuri geometrice, pot fi alese ca surprinzătoare următoarele teoreme:

  • suma unghiurilor în triunghi este exact de 180o;
  • unghiul exterior unui triunghi este egal cu suma unghiurilor interioare neadiacente;
  • suma unghiurilor exterioare unui triunghi este de 360o;
  • un triunghi isoscel cu un unghi de 60o este automat echilateral;
  • un triunghi cu vârful pe semicercul cu baza ca diametru este triunghi dreptunghic;
  • mediana pe ipotenuză este jumătate din aceasta;
  • cateta opusă unghiului de 30o este jumătate din ipotenuză;
  • suma unghiurilor în orice patrulater (convex sau concav) este de 360o;
  • suma unghiurilor exterioare unui patrulater convex este tot de 360o.

Între acestea se poate face desigur o posibilă ierarhizare, anume care sunt cu adevărat surprinzătoare şi la care deducerea este totuşi destul de “transparentă”. Pe lângă acestea mai există desigur şi alte momente de uimire ce nu pot fi susţinute de o demonstraţie în prima fază. De pildă, concurenţa liniilor importante de un anumit fel în triunghi nu poate fi demonstrată în prima fază, fiind mult prea dificilă pentru elevii aflaţi în stadiul incipient de formare a artei demonstraţiilor. În aceste situaţii elevii vor accepta fără probleme lipsa unei demonstraţii, văzând cu ochiul liber că, dacă desenul este bine făcut, liniile respective sunt concurente (oricum, obiectivul din clasa aVI-a al lecţiei despre liniile importante în triunghi este cunoaşterea acestora şi nu epuizarea tuturor aspectelor legate de ele).

Observăm că cele mai multe teoreme din lista de mai sus sunt legate de unghiuri. Toate restul proprietăţilor studiate (mai exact, contabilizate), toate acestea nu au rost a fi demonstrate într-o primă fază de cunoaştere a geometriei, scopurile lor fiind doar de a folosi în demonstrarea unor afirmaţii neevidente. Desigur că toate aceste aspecte sunt valabile şi în ceea ce priveşte problemele alese. Vor fi evitate probleme a căror cerinţă este evidentă şi se vede “cu ochiul liber” în figură, căutându-se constant probleme cu cerinţă neevidentă, surprinzătoare. La metoda triunghiurilor congruente, de pildă, se vor evita problemele a căror figură are simetrie axială sau simetrie centrală (acestea merită făcute doar de dragul evidenţierii unor elemente congruente de un anumit tip).

Printre comentariile la citatele lui Eugen Rusu din acest eseu, am folosit uneori expresia “la o primă trecere prin materie”, cu variante alternative de tipul “la o primă cunoaştere” etc., referindu-mă la primul contact al elevilor cu geometria, contact care are loc în clasele 6-8 gimnaziale. În lucrarea despre Problematizare, dânsul scrie (la pag. 23) despre Matematica privită ca obiect de cultură generală, anume că este un sistem logic deductiv, dând ca exemplu geometria în etapa a doua de studiu. Este vorba aici de geometria ce se făcea pe vremuri în clasele 9-10 într-o reluare de sistematizare, ce îi ajuta foarte mult pe elevi să-şi stabilizeze noţiunile şi procesele de gândire deductivă matematică. Din păcate, această materie a fost eliminată din programă la finele anilor ’90, dar acesta este un alt subiect de discuţie. C.Titus Grigorovici 10.01.2018

La mulţi ani! 2018

Calendarul acestui an este identic cu calendarul din 1990 (un ciclu complet de repetare de 28 de ani), dar repetă şi calendarele din 2001 şi din 2007. Dacă cumva aveţi păstrat un calendar drag din aceşti ani puteţi să-l folosiţi liniştiţi (eu, de pildă, am scos de la naftalină un calendar din 2001, din vremea când doar visam să rezolv problema repetării calendarului).

Pentru cei care doriţi să vă confecţionaţi un calendar dodecaedric pentru 2018, pentru uz personal sau de confecţionat cu elevii la clasă, puteţi descărca modele pdf de la adresa http://craftmeister.marliescohen.com/2017-dodecahedron-cube-calendars-are-ready/dodecahedron-2018-bw/ unde se găsesc cu diferite variante de fundal. Iată încă o adresă posibilă: https://www.apieceofrainbow.com/printable-calendar-template-2018-calendar-3d/, de unde am descărcat şi următoarea poză.

M&TG

Profu’ de mate’ din Vancouver

Din şirul analizelor critice la adresa şcolii din România, vă recomand postarea din 19.09.2017 De la directoarea îmbrăcată în vuittoane, la proful  de mate în pantaloni scurţi sau cum mi-am dus fiul de 16 ani la reanimare într-un sistem de învăţământ normal, de pe Republica, semnată de Ada Bucur.

Iată, pentru trezirea curiozităţii, ultima parte a articolului, partea în care Andrei descoperă că există şi profi’ de mate’ super, cât şi o scurtă analiză a acestuia după primele zile în noua sa şcoală din Vancouver, Canada.

*

Cel mai tare m-am amuzat când a venit şi m-a întrebat: „- Ştii care e proful meu preferat?”  „- ?”  „- Ăla de mate! Ne explică atât de bine totul! Şi face glume aşa de bune! Şi vine la şcoală în pantaloni scurţi!” (M-a amuzat pentru că lui Andrei nu i-a plăcut niciodată matematica şi mă gândeam cam cum ar fi ca proful ăsta în pantaloni scurţi să-l facă pe fiul meu să-i placă o materie care până acum l-am forţat să o înghită de voie, de nevoie).

Chiar dacă e abia la început, l-am rugat pe Andrei să puncteze pe scurt, aşa cum vede el lucrurile, diferenţele dintre liceul din Vancouver şi cel din Bucureşti. Iată ce mi-a spus:

  • mult lucru practic care mă ajută să înţeleg ce mi se predă vs multă teorie greoaie pe care nu o înţelegeam;
  • se lucrează mult în echipă, ceea ce mă ajută să-mi fac mulţi prieteni vs totul e individual, ceea ce conduce la o continuă competiţie cu ceilalţi copii;
  • toţi profii sunt dispuşi să te ajute vs nimeni nu are timp să vorbească cu tine;
  • pe profesori îi interesează opinia noastră şi o pun în aplicare ca să ne explice cum e bine vs opiniile noastre nu contează ;
  • toti profii sunt glumeţi şi ne fac să râdem vs mai toată lumea e încruntată mai tot timpul;
  • materii mai puţine, utile, legate de ce ne interesează vs materii multe pe care nu avem timp să le înţelegem;
  • după o zi de şcoală mă simt obosit pentru că am lucrat şi am învăţat ceva interesant vs mă simţeam obosit după ore întregi de plictiseală.

Au trecut două luni de când am plecat şi, deşi mi-e dor de acasă, trebuie să mă împac cu lumea asta nouă pentru că fiul meu e la reanimare – o încercare de resuscitare a eu-lui său într-un sistem de învăţământ normal.

*

Desigur că aici ar merita să facem o analiză a diferenţelor punctate de Andrei. Multe din punctele evidenţiate ca negative ţin de o minimă decenţă înspre respectarea elevului ca fiinţă în devenire, ca viitor partener în societate, fără a-l privi de sus cu o vădit agresivă şi jignitoare atitudine de superioritate. Aceste atitudini pot fi totuşi mai bine explicate de către un psiholog. Eu m-aş opri acum doar la primele două reproşuri, care ţin direct de schimbările implementate în şcoala românească în reforma din 1980, reformă în care, mai ales la matematică, şi-au dat mâna peste capul dascălilor universitarii şi olimpiştii, împărţindu-şi frăţeşte ora de matematică, totul sub oblăduirea şi la dorinţa lui Ceauşescu, cel care dorea să demonstreze astfel superioritatea sistemului socialist prin rezultate la olimpiadele internaţionale. Zece ani profesorii au fost forţaţi să se modeleze pe o predare pe care o simţeau nenaturală, dar pe care cu timpul şi-au însuşit-o, astfel încât, după Revolutie o susţineau deja necondiţionat. Iată cele două direcţii aşa cum le-a văzut Andrei:

1) Multă teorie greoaie pe care nu o înţelegeam. Într-adevăr, nivelul de teoretizare din manualele apărute începând cu 1978 la liceu şi 1981 la gimnaziu a fost unul excesiv, mult peste tot ce înţelegeau atât elevii, cât şi profesorii. Atunci s-a introdus congruenţa, măsura unghiurilor, echivalenţa fracţiilor, divizibilitatea cu bară în locul celei cu trei puncte, la gimnaziu, sau introducerea numerelor complexe ca perechi ordonate, la liceu, iar lista poate continua la nesfârşit. În anii ’80 profesorii de matematică s-au transformat într-o subspecie ciudată de oameni care vorbesc singuri la tablă şi au pretenţia absurdă ca elevii să-i înţeleagă în limbajul lor abstract.

2) Totul e individual, ceea ce conduce la o continuă competiţie cu ceilalţi copii. Da, competiţia acerbă din clasă este doar primul pas în drumul de a strânge candidaţi pentru olimpiadele locale, judeţene şi naţionale, cu vârful în micul grup ce constituie lotul naţional. Nimeni însă nu se gândea pe vremuri, şi nici acum nu se prea gândeşte, la toate victimele colaterale rămase pe parcurs, la toţi acei copii care rămân frustraţi, speriaţi, fără prieteni, cu socialul din sufletul lor “varză”.

Problema uriaşă a celor două aspecte este că ambele direcţii reproşate de Andrei duc la un vid de educare a marii mase a elevilor. Profesorii predau lecţiile la un nivel “peste capetele elevilor”, adică de obicei atât de teoretic şi abstract, încât cei mai mulţi elevi nu le înţeleg. Cât despre partea de aplicaţii, aceasta se adresează doar elitei, fiind prin nivelul de excelenţă de obicei total inaccesibile majorităţii elevilor. Ce se întâmplă în şcoală cu această mare masă a elevilor ce nu beneficiază de factorul educativ al matematicii, acesta este un alt subiect. Ideea este că oricum aceştia rămân needucaţi matematic, cu frică şi cu ură pentru această materie. Dacă ar rămâne needucaţi doar în privinţa noţiunilor matematice, încă dezastrul nu ar fi aşa de mare. Din păcate însă, această mare masă de needucaţi matematic are la sfârşitul şcolii şi o incapacitate crasă de a gândi logic, de a argumenta şi de a înţelege când cineva îl minte. Da, aceştia sunt viitorii votanţi gata pregătiţi de a constitui o uriaşă masă de manevră pentru politicieni care promit “marea cu sarea” în alegeri şi apoi îşi bat joc de întreaga ţară. Iar profesorii de matematică ce au mers pe această linie a predării se fac direct responsabili de dezastrul în care se află ţara ca urmare a felului în care majoritatea votanţilor – foşti elevi! – se lasă fraieriţi de către politicieni şi promisiunile lor, pentru că nu au fost învăţaţi să gândească pe baza matematicii, ci au fost doar obligaţi să tocească materia.

Astfel, epistola Adei Bucur ne pune în faţa unei decizii pe care nu o putem lua decât individual: rămân în continuare un profesor croit după modelul reformei lui Ceauşescu, setat doar spre o predare mult prea teoretică şi orientat doar după probleme inaccesibile majorităţii elevilor, sau o iau pe calea schimbării şi încep să lucrez la transformarea mea într-un profesor pentru aceşti elevi ai secolului XXI, un profesor al acestei planete, conectat cu tot ce este mai bun pedagogic pe plan mondial? Am spus că această decizie de schimbare o putem lua doar individual; ministerul prin comisia de redactare a noii programe ne-a pus în faţă posibilitatea de a ne schimba, dar decizia de a ne schimba trebuie să o luăm noi, fiecare individual (acum nu vom fi forţaţi ca în comunism să ne schimbăm). Eu personal am luat această hotărâre cam prin 1994, şi de atunci încerc să lucrez constant în această direcţie. Am evoluat foarte greu, sacadat, pentru că eram de obicei singur, doar cu soţia mea ca partener în acest proces anevoios. Dimpotrivă, dvs. stimaţi colegi, aveţi acum o situaţie mult mai “roză”. Rămâne să luaţi doar decizia. Noua programă de la minister a deschis oficial calea. Cât despre site-ul pentagonia.ro, acesta reprezintă simplul şi umilul meu aport în direcţia schimbării. CTG

Steluţă pentagramă din ace de pin pentru Crăciun

În urmă cu doi ani am găsit în revista Crafty (special BURDA STYLE) o idee foarte interesantă de steluţă pe baza unei pentagrame, steluţă pentru care trebuie să adunăm doar o mână de ace de pin (15, 20, eventual 25 smocuri de ace) şi cinci elastice de o culoare potrivită (acestea se pot înlocui ulterior asamblării cu fire mai potrivite sărbătorilor de iarnă, un roşu frumos, ceva auriu etc.). În funcţie de lungimea acelor găsite, steluţa obţinută este mai compactă sau mai mare. Este evident că această steluţă poate fi folosită ca pretext pentru o ultimă oră de “matematică” înainte de Crăciun (ştiţi, atunci când elevii nu mai vor să facă nimic serios). La ce clasă? Eu cred că se poate face la orice clasă, dar cel mai bine ar fi dacă s-ar putea găsi o corelaţie cu cele învăţate la geometrie. Singura dificultate organizatorică o reprezintă găsirea acelor de pin uscate în cantităţi suficiente pentru toată clasa.


Apariţie editorială – 50 de idei de cunoscut în matematică

Ziarul Libertatea şi editura Litera publică în acest final de an o colecţie cu titlul 50 de idei pe care trebuie să le cunoşti. Volumul al doilea, apărut în 27 noiembrie 2017, este despre MATEMATICĂ, avându-l ca autor pe Tony Crilly, specialist în istoria matematicii şi profesor la mai multe universităţi americane şi britanice. Lucrarea se găseşte la punctele de distribuţie a presei (deci nu în librării), la un preţ absolut decent (20 lei).

Fiecare din cele 50 de teme sunt prezentate în câte patru pagini, tratate la un nivel accesibil publicului larg interesat, dar totuşi relativ serios matematic. Recomandarea călduroasă de a achiziţiona această carte vine din bogata varietate de teme din afara programei şcolare, teme care în general sunt necunoscute profesorului de matematică din România. În acest sens găsiţi multe poveşti cu care vă puteţi împăna lecţiile, sau pe care le puteţi folosi în cadrul unor cursuri opţionale. Lucrarea poate fi folosită şi ca material bibliografic de pus la dispoziţia elevilor în vederea realizării unui referat.

Răsfoind cartea găsesc multe teme de gimnaziu sau de liceu deosebite. De pildă, la lecţia despre fracţii se vorbeşte şi despre fracţiile egiptene; la lecţia despre pătrate şi rădăcini pătrate sunt prezentate şi numerele triunghiulare; la lecţia despre Şirul lui Fibonacci este amintită şi problema originală cu iepuraşii, dar şi raportul de aur (lecţia este urmată de prezentarea diferitelor dreptunghiuri: formatele A şi dreptunghiurile de aur); există chiar şi o lecţie despre numere perfecte sau una despre pătrate magice.

Desigur că există şi lecţii de matematică “mai serioasă”: triunghiul lui Pascal; numerele imaginare; topologie; conice; calcul diferenţial şi integral; grafuri; grupuri; matrici; probabilităţi etc. Mă bucur că sunt prezente şi problema celor 4 culori; ultima teoremă a lui Fermat sau ipoteza lui Riemann.

Ca să vă stârnesc şi mai mult curiozitatea vă prezint un exemplu de la lecţia despre numere prime: “numărul fiarei” din Apocalipsă (…) este suma pătratelor primelor 7 numere prime: 666 = 22 + 32 + 52 + 72 + 112 + 132 + 172 Numărul 666 este cu adevărat “numărul numerologilor”.