Scrisoare către părinţi şi profesori prea ambiţioşi

De curând am găsit pe Republica o postare deosebită. Permiteţi-mi să o reiau integral. Scurta povestire se numeşte Primul meu eşec: până într-a VIII-a am fost cel mai bun din şcoală, dar când am dat examenul de Capacitate am căzut şi este semnată de Vasi Rădulescu (postarea este din 28.06.2017, din perioada ulterioară examenului de Evaluare Naţională de la finalul gimnaziului).

Până la sfârşitul clasei a VIII-a am fost cel mai bun din şcoala mea micuţă. Urma Examenul de Capacitate şi toţi se aşteptau să iau printre primii. Ei bine, nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine la examenul ăla.

Când s-au afişat rezultatele şi-am văzut nota finală, nu mi-a venit să cred. Nu numai că nu urma să intru la prima clasă de mate-info din liceul cel mai bun din oraş, ci exista riscul să nu prind mate-info. Am plecat acasă zăpăcit şi n-am avut curaj să dau ochii cu ai mei. M-am dus undeva, în spatele casei, mi-am luat capul în mâini şi-am plâns în hohote. Apoi, ud pe faţă, am zis totuşi să arunc adevărul. Mama s-a cutremurat, aşteptările erau altele, am dezamăgit, nu a mai vorbit cu mine, am făcut-o de râs.

Vacanţa aia a fost o porcărie în care am căzut psihic. Am intrat la a treia clasă de mate-info, m-am remontat cu greu, am fost iar primul până la finele liceului.

Când mă gândesc retrospectiv, îmi dau seama că lucrurile s-au petrecut aşa pentru că aşa trebuia să se întâmple. Un eşec e o lecţie. Dacă sunteţi părinţi şi copiii voştri au luat note mai mici decât vă aşteptaţi, nu-i nicio tragedie. Nu treceţi cu ghetele peste sentimentele lor. Staţi aproape şi fiţi convinşi că totul va fi bine oricum, chiar dacă nu au prins cel mai bun liceu sau cea mai bună clasă.

N-aş miza nici pe poziţia de fruntaş în clasă. Pe mine nu m-a ajutat cu nimic şi-am avut de suportat multiple antipatii, orgolii, vorbe. Fiecare om învaţă toată viaţa şi trebuie să profite de şcoală, de timpul liber, de conexiunile umane, toate pentru a deprinde informaţii, aptitudini, experienţă. Chiar dacă nu eşti primul, tot poţi ajunge un inginer strălucit. Sau un scriitor. Sau medic de top. Contează să depui muncă, să perseverezi, să nu renunţi la primele hopuri avute, să ai încredere că lucrurile se vor aşeza, cu energie din partea ta şi din alte părţi. Eşecuri vor mai fi, succese la fel.

Fiţi alături de copiii voştri şi, indiferent de rezultate, nu treceţi cu ghetele alea butucănoase peste sufletele lor. Educaţia e un fir continuu al vieţii, nu e un examen.

Cât timp există educaţie continuă, bun simţ, respect, muncă, poftă de cultură, aplecare spre frumos, dorinţă de a cunoaşte versiuni superioare ale propriilor persoane, părinţi mişto, profesori excelenţi, copiii vor merge în direcţia bună şi vor ajunge bine de tot.

Mama s-a prins repede că a reacţionat greşit atunci. M-a sprijinit cu medicina, am intrat aici fără emoţii, am terminat-o, mi-am făcut şi rezidenţiatul şi-am ajuns medic medic, adică specialist. Tot un „muculeţ”, dacă mă întrebaţi pe mine. Dar era şi visul meu, şi-al ei; îşi dorise să devină doctoriţă, nu a reuşit din motivele vremurilor apuse pline de greutăţi, am reuşit eu, cumva şi pentru ea.

Cum ziceam, lucrurile pe undeva se aşază.

Această scurtă povestire îmi aduce aminte de o scrisoare sub forma unui filmuleţ, ce mi-a parvenit în urmă cu jumătate de an printr-o cunoştinţă. Un director din Singapore a scris următoarea scrisoare către părinţii şcolii:

Examinările copiilor dvs. vor începe în curând. Ştiu că sunteţi foarte agitaţi pentru copilul dvs. ca să reuşească bine. Dar, vă rog să ţineţi minte, între elevii care vor da examenul, există un viitor artist care nu are nevoie să înteleagă matematica; există un viitor antreprenor care nu se interesează despre istorie sau literatură; există un viitor muzician ale cărui note la chimie nu contează; între ei este şi un viitor sportiv al cărui antrenament fizic este mult mai important decât fizica.

Dacă copilul dvs. obţine note mari, e minunat! Dar, dacă nu obţine note bune, vă rog să nu le distrugeţi încrederea în sine şi demnitatea. Spuneti-le că este doar un examen! Pe ei îi asteaptă oricum realizări mai mari în viaţă. Spuneţi-le că nu contează nota, că îi veţi iubi oricum şi nu îi veţi judeca.

Vă rog să faceţi asta, iar când le-o spuneţi priviţi-i de fapt ca fiind în proces, în timp ce cuceresc lumea. Un examen sau o notă slabă nu le va confisca visele şi talentele. Şi vă rog din suflet, nu vă gândiţi că doctorii şi inginerii sunt singurii oameni fericiţi din lume. Cu salutări calde, Directorul dvs. (traducere liberă după Letter to parents, de găsit în original la adresa https://youtu.be/7jRRxhWuTEQ)

Cred că nu mai este nimic de comentat (q.e.d.). Sau? În urma celei de-a doua scrisori mă gândesc doar la faptul că presiunea exercitată prin intermediul examenelor asupra copiilor este uriaşă în multe ţări. Există însă şi ţări care au reuşit să vindece această boală. Există ţări care nici n-au avut această boală, dar la care „virusul” începe să se ia, puţin câte puţin, prin tot felul de testări, cum ar fi de pildă Studiul PISA. Toate aceste testări şi examinări ar trebui să folosească la ceva, dar ajung să devină ele însăşi obiectivul vieţii multor familii. Lumea nu pricepe că nu există nici o garanţie a succesului în viaţă prin promovarea cu succes a examenelor. Există studii care arată repartiţia absolut echilibrată în viaţă a celor patru variante logice: elev tare + adult tare; elev tare + adult slab; elev slab + adult tare; elev slab + adult slab, prin tare sau slab înţelegând de succes, respectiv opusul acestei stări (whatever ce-o fi însemnând acestea variind de la o situaţie la alta). Viaţa este compusă şi determinată din mult mai mult decât nota, respectiv reuşita prezenţei la examene, examene ce verifică o felie atât de mică din tot ce înseamnă activitatea şi viaţa unui om. Sigur, trebuie să ne sprijinim copilul în pregătirea examenului, dar totodată trebuie să rămânem cu picioarele pe pământ şi să nu ne lăsăm duşi de valul ambiţiilor personale proiectate asupra copilului. Mă gândesc, de pildă, la exemplul acela stupid de prin primăvară cu o doamnă (medic?) care a fost decăzută din drepturile părinteşti pentru că şi-a znopid copilul în bătaie fiindcă acesta refuza să meargă la o olimpiadă. De această dramă s-a auzit în presă, dar câte astfel de drame mute se petrec în jurul nostru, asta nu mai aflăm.

Un alt studiu de lungă durată de care am auzit a urmărit în mare secret modul în care s-au realizat în viaţă un număr mare de copii la care s-a constatat un IQ ridicat, „de geniu”. Repartiţia constatată ulterior a realizării în viaţă a acestora a fost absolut nerelevantă: de la şofer de taxi până la general de nivelul cel mai înalt (generalul american Colin Powell) subiecţii acestui studiu erau repartizaţi prin tot spectrul social, ca şi cum n-ar fi fost aleşi „pe sprânceană” să devină viitori mari … . Vedem de aici că nici măcar testările de inteligenţă secrete nu au mare relevanţă. Oricum, în acest sens merită amintită lărgirea spectrului noţiunii de inteligenţă realizată prin anii  ’90, prin aşa-numitele inteligenţe multiple, inteligenţa socială, inteligenţa emoţională etc.

Acestea ar fi câteva aspecte despre exagerările societăţii la momentul examinării, adică a unui final de etapă, desigur prin prisma accederii în următoarea etapă pe baza rezultatelor acestei examinări. La începutul drumului, prin lipsa unei examinări, accederea la o instituţie de învăţământ mai bună capătă uneori valenţe năucitoare. În acest sens a scris despre starea actuală a lucrurilor Raluca Ion pe Republica, în postarea din 15.07.2017 cu titlul „Eşecul” de a ajunge într-o şcoală de cartier. Merită din plin citit acest eseu. Închei cu un scurt citat din acesta, în spiritul celor prezentate mai sus: Să pretinzi rezultate excepţionale de la oricine şi în orice condiţii e o iluzie periculoasă şi distrage atenţia de la adevărata miză pentru care ar trebui să ne batem cu toţii: şcoli mai bune pentru toţi copiii din România. Orice copil obişnuit are în alcătuirea lui însuşiri remarcabile şi poate aduce lumină în jurul lui în orice loc îl poate aduce viaţa într-un moment sau altul. Cu o condiţie: să îi luminăm noi înainte locurile prin care trece cât creşte şi prinde puteri ca om.

CTG

Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInEmail this to someone

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Solve : *
21 − 4 =