PISA 2018 – un nou scandal cu matematica şcolară în prim-plan

Parafrazând un vechi cântec reluat prin anii ’90 (Alice, who … is Alice), putem întreba pe bună dreptate: PISA, ce-i aia PISA? Am gasit pe HotNews.ro câteva elemente sugestive şi câteva explicaţii destul de clare pe care le-aş relua şi le-aş suplimenta cu anumite comentarii (vezi întregul material la https://www.hotnews.ro/stiri-educatie-23528977-rezultate-pisa-2018-performante-slabe-ale-elevilor-romani-cel-mai-mic-punctaj-din-2012-pana-acum.htm).

PISA este prescurtarea pentru Programme for International Student Assessment (în traducere Programul pentru Evaluarea Internaţională a Elevilor) şi este o testare care se desfăşoară o dată la 3 ani şi arată nivelul elevilor de 15-16 ani la matematică, ştiinţă şi citire.
PISA evaluează măsura în care elevii au dobândit cunoştinţe şi abilităţi esenţiale pentru participarea deplină la viaţa socială şi economică. Evaluările PISA nu caută să vadă doar dacă elevii care se află la sfârşitul învăţământului obligatoriu pot reproduce ceea ce au învăţat, ci examinează cât de bine pot ei extrapola din ceea ce au învăţat şi dacă îşi pot aplica cunoştinţele în situaţii necunoscute, atât în şcoală cât şi în afara acesteia.

Studiul PISA este realizat de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OECD) şi are în vizor toată populaţia şcolară, dorind să ofere o imagine a generaţiei respective asupra abilităţii acestora de integrare în viaţa activă a societăţii peste numai câţiva ani. La fel ca şi sondajele de opinie în vederea alegerilor, şi studiul PISA se desfăşoară pe eşantioane alese astfel încât să fie reprezentative pentru întreaga populaţie şcolară a unei ţări. Cu alte cuvinte, rezultatele unui astfel de studiu s-ar schimba dramatic dacă s-ar alege eşantioane favorabile, în conformitate cu curentul de mândrie naţională despre „olimpicii noştrii”, curent rămas oficial şi după 1989 (reamintesc că acest curent de opinie a fost impus de Ceauşescu în anii ’80 când am auzit 10 ani despre “societatea multilateral dezvoltată” şi despre “omul de tip nou”). O astfel de alegere însă şi-ar pierde relevanţa pentru societatea românească.

Din păcate – din cauza lipsei unei analize realiste a stării ideologice a societăţii noastre – România a făcut în toţi aceşti 30 de ani şi în educaţie doar jumătate de pas înspre o schimbare reală şi sănătoasă, la fel ca în orice domeniu de altfel (spre exemplificare: vrem calitate de maşini nemţeşti de elită, strâmbând din nas la orice nu este top, dar când producem noi ceva, cei mai mulţi suntem dominaţi în continuare de “merge şi-aşa!” sau de renumitul “da’ ce-are!” când ne este reclamată o deficienţă a rezultatului muncii noastre). Aşadar, la fel ca în orice domeniu şi în cazul educaţiei apare respectiva schizofrenie: comandăm ca ţară studiul PISA şi plătim pentru asta peste 150.000 de euro, după care vine D-na proaspăt Ministru Monica Anisie şi declară că “nu trebuie neapărat să ne îngrijoreze, pentru că accentul nu se pune neapărat pe ce ştiu elevii, ci pe ce aplică”. În matematică folosim q.e.d.: adică, DA, noi ştim că o foarte mare parte din populaţia ţării este neglijată cu totul de către politica educaţională a statului român, dar ce mândri suntem de restul, de “olimpicii noştri” şi de toţi cei care învaţă bine în clasele şi în şcolile noastre bune şi care apoi aplică la şcoli înalte din străinătate (ultimul m-a anunţat aseară că va aplica la o facultate din Scoţia) şi apoi devin “Ăştia” şi veci nu se mai întorc (“citat” pamfletar printre rânduri!). Da, aşa se înţeleg D-nă Ministru, vorbele dvs. Şi când te gândeşti că era atât de simplu să fiţi cinstită şi să daţi pur şi simplu vina pe cei dinaintea dvs. Sau, poate, chiar aţi fost cinstită în sinea dvs., şi de fapt aşa gândiţi. Atunci înseamnă că a avut dreptate Moise Guran cu desfiinţarea inspectoratelor şcolare.

Aşadar, facem o testare despre întregul spectru de elevi, dar nu ne interesează ce ne spune aceasta despre CE se pricep să aplice, sau mai exact să nu aplice, după ani buni de şcoală aproape jumătate din populaţia şcolară. “Ei ştiu de altfel foarte multe lucruri după toţi aceşti ani de şcoală, dar nu ştiu să le aplice”. Asta sună cam ca aia din 2008 a D-lui Tăriceanu, că economia românească duduie, iar criza mondială n-are cum să ne îngrijoreze.

Cu alte cuvinte fiind spus – şi acest aspect nu l-am regăsit în nici măcar o luare de poziţie – Studiul PISA oferă o imagine a învăţământului nostru opusă structural imaginilor tradiţional măgulitoare oferite de sistemul elitist, în sensul că ne atrage atenţia şi asupra celeilalte părţi a populaţiei şcolare, asupra celor slabi la matematică (deşi nici imaginile oferite de sistemul elitist olimpic nu mai sunt ce-au fost altădată, decăzând la rând cu celelalte domenii gândite de Ceauşescu pentru a ne convinge de eficienţa politicii sale, cum ar fi Naţionala de fotbal sau gimnastica – la Olimiada de la Tokyo nici măcar nu vom mai fi reprezentaţi de echipa de gimnastică, iar exemplele pot continua mult şi bine). Pe când rezultatele elitiste ne oferă o imagine luminoasă, Studiul PISA integrează în tablou şi partea neglijată a populaţiei şcolare, iar faptul că această parte neglijată creşte de la un Studiu PISA la următorul, această stare de lucruri ar trebui să ne îngrijoreze!

Totul revine însă la o altă paradigmă groaznică ce ne conduce mental activitatea: pentru ce învăţăm de pildă matematica? Pentru examene (obligatoriu) şi pentru concursuri (cei mai buni). Păi da, şi atunci cei care nu dau examene, cu aceştia ce facem? Păi, aceştia pot să rămână analfabeţi funcţionali în matematică! Situaţia lor “matematică” nu ne interesează. Da, cam aceasta este atitudinea societăţii despre matematică şi cei care nu o ştiu. Toţi elevii care nu învaţă şi nu ştiu matematică, chiar şi la un nivel minimal, toţi aceştia nu vor trage deloc foloase din capacitatea formatoare a matematicii înspre dezvoltarea unei gândiri raţionale şi logice. Cu alte cuvinte, toţi cei 47% dintre elevi români care nu au atins măcar nivelul 2 din studiul PISA, toţi aceştia pot fi clasificaţi drept analfabeţi funcţional din punct de vedere al gândirii raţional logice. Mai exact, aceşti elevi nu pot interpreta şi recunoaşte, fără instrucţiuni directe, modul în care o situaţie simplă poate fi reprezentată matematic, cum ar fi de exemplu, compararea distanţei totale pe două rute alternative sau convertirea preţurilor într-o monedă diferită.

Mai mult, chiar şi dacă aceştia reuşesc să identifice reţeta de aplicat (dintre cele învăţate la clasă) şi o şi aplică, ei nu sunt în stare să-şi recunoască validitatea sau falsitatea răspunsului dat. De pildă, am dat în finalul lui noiembrie la clasa a VII-a următoarea problemuţă: Ducem la curăţătorie un covor rotund cu diametrul de 2,80 m. Stabiliţi câţi m2 are acest covor (formulă şi calcul cu două zecimale exacte). Dintre cei care au ştiut să identifice că trebuie să calculeze aria (deşi nu era precizat concret cuvântul arie) şi au pus corect formula (mulţumim D-na Viorica!), dintre aceştia au fost totuşi foarte mulţi care n-au pus la rezultat virgula unde trebuie (inclusiv unii care n-au pus-o deloc). Aceştia nu şi-au dat seama că un astfel de covor nu poate avea 60 m2 sau chiar 600 m2. Pentru ei aceste numere nu au o însemnătate clară, pentru ei acestea sunt doar „numere” (şi matematica lucrează cu numere că aşa vrea ea). Întrebarea „oare mi-a dat corect” nu este acoperită de vreun fel de gândire (cred că în mintea unora rezultatele problemelor de matematică au un statut similar cu datul cu zarul: la ambele e vorba de numere şi apoi „om vedea ce iese”). Probabil că peste ani, într-o situaţie de calcul a preţului la o curăţătorie de covoare, ei îşi vor da seama că ceva nu e bine, dar acum „li se rupe-n 14”.

Aceste gânduri ne duc mai departe şi la o altă întrebare despre care încă n-am auzit o analiză realistă: Cine-i de vină? Există articole care vorbesc despre vina sistemului sau despre vina profesorilor, despre lipsa manualelor, despre planul cadru sau despre programe; dar cine-i bagă în seamă pe toţi aceştia care aparent doar dau cu părerea? Chiar şi reprezentanţii Consiliului naţional al elevilor au ieşit la declaraţii: ei consideră că planul cadru şi metodele de predare ar fi de vină şi serios că nu-i pot contrazice.

Pe de altă parte există articole care vorbesc despre vina părinţilor; mai puţine însă vorbesc şi despre vina atitudinii elevilor. Nu vorbeşte însă nimeni despre cauzele acestora şi, mai ales, nu li se explică părinţilor despre urmările în ne-dezvoltarea atenţiei şi a capacităţilor de gândire, despre urmările extinderii folosirii excesive a ecranelor la nivel naţional, prin reţelele ce oferă pachete de televiziune prin satelit în fiecare locuinţă (până şi în ultima cocioabă conectată la reţeaua electrică), dar şi despre urmările accesul nelimitat la internet prin telefoanele inteligente (2007 primul i-phone, după 2010 încet dar sigur la tot mai mulţi copii de vârste tot mai fragede petrecând tot mai mult timp în faţa ecranelor).

Toată această îmbârligătură de vini bănuite sau nebănuite susţine o stare în care oricine poate arăta cu degetul în altă parte, numai la el nu: „Ceilalţi sunt de vină, nu eu!”. De fapt, pe mine personal nici nu mă interesează cine-i de vină, cum nici nu m-ar încălzi cu nimic tragerea la răspundere a vinovaţilor. Singurul lucru cu adevărat important ar fi recunoaşterea completă a situaţiei şi luarea unor decizii de corectură în conformitate cu tabloul complet. Nici măcar nu m-ar interesa de fapt ca acest proces să se desfăşoare la vedere. Ar putea fi foarte bine manager-uit de către o comisie de încredere. Problema este că ne-am cam săturat de atâtea „comisii” care ne duc dintr-o reformă în alta. Vorba lui Tudor Gheorghe: „30 degeaba!”.

P.S. Apoi, ce să mai vorbim despre faptul că la sezonul de alegeri de peste 5 ani, aceşti 47% vor avea drept de vot? Oare, cum se vor putea ei păzi de a nu fi fraieriţi de un partid sau de un candidat anume? UAU! Vremuri grele ne aşteaptă! Oare această stare de fapt a fost intenţionat cauzată, sau „it just hapened”? Hmmm!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *