Impresii din Germania (5) – Filmul interior şi Ava Max pe autostradă

Pe lungile autostrăzi din Germania ascultam diferite posturi de radio. Când nu mai recepţiona bine postul ascultat, radio-ul sărea automat la alt post. În toată această perioadă, din când în când auzeam o melodie ce mi-a atras atenţia în mod special. Era o melodie cu deosebite inflexiuni, cu o melodicitate absolut specială, cu un sound care părea retro, aducându-mi aminte de anii ’80, dar totuşi clar o melodie nouă, actuală.

De prima dată am avut impresia că o mai auzisem, dar nu ştiam “de unde să o iau”. Apoi, cred că la a patra audiţie, fiica mea a căutat-o cu aplicaţia de pe telefon şi am stabilit că melodia se numea So Am I şi era cântată de Ava Max. Aceasta este cântăreaţa aia cu Sweet but psicho.

Ne bucuram foarte mult când suna melodia din difuzoare; o auzeam cam o dată pe zi. Destul de repede mintea mea – atâta cât putea să fie de activă în paralel cu condusul la viteze medii de 140 km/h (pe tronsoanele fără reparaţii) – mintea mea “vedea” un soi de imagini interioare mişcătoare în acord cu inflexiunile acestei melodii. Mintea mea genera un film interior al acestei melodii, un film potrivit desigur doar minţii mele, percepţiilor mele. Sunt sigur că soţia mea şi fiica mea aveau cu totul alte senzaţii decât mine la această melodie.

Odată intorşi acasă nu am mai auzit melodia; prima dată am auzit-o din nou de abia după două săptămâni. Aşa că am căutat-o pe net să o văd. Şi, surpriză: videoclipul melodiei nu era nici pe departe potrivit percepţiilor şi imaginaţilor mele. În Germania în timpul condusului nu reuşisem să fiu atent şi la text (engleza mea nu curge atât de fluent ca şi germana; de multe ori când aud o melodie în mod repetat, doar la radio, mai întâi percep doar melodia, iar apoi la fiecare reaudiţie noi şi noi pasaje din text; asta şi datorită faptului că de obicei când asculţi muzică la radio, în paralel faci şi altceva). Acum, în faţa videoclipului, eram atent la text şi la mesajul melodiei, la căntăreaţă, la celelalte personaje şi la felul cum dansează, şi descopeream o cu totul nouă melodie, care nu se potrivea deloc cu filmul interior de pe lungile perioade de condus pe autostrăzile nemţeşti. Imaginile oficiale erau cu totul străine de trăirile mele, deşi era vorba de una şi aceaşi melodie. Între timp, în toamnă aceasta a ajuns să fie difuzată şi la noi, fiind destul de cunoscută şi intrind pe parcursul obişnuit de creştere, apoi de banalizare lentă.

Dacă nu cunoaşteţi melodia o puteţi asculta pe youtube (Ava Max – So am I, o melodie numai bună de ascultat în maşină, spune comentatorul de la Europa fm, azi sâmbătă 16 Noi. pe la ora 9.30, exact în momentul când m-am apucat să scriu această completare), dar dacă nu o cunoaşteţi, atunci nu rataţi ocazia şi faceţi experimentul descris mai sus, ascultând mai întâi de câteva ori melodia fără a vă uita la videoclip.

Dar oare, de ce vă povestesc dvs. toate acestea pe un blog despre predarea matematicii? Doar, n-am găsit matematică şi la Ava Max? Nu, staţi liniştiţi. Dar, deja din timpul acelor lungi perioade de condus mi-a încolţit în minte o idee, anume deosebita analogie între filmul interior generat de mintea mea la auzul acelei melodii şi felul în care mintea naturală şi vie a copilului generează şi vede modele comportamentale ale numerelor în procesul de învăţare a lecţiilor.

În acest moment al pledoariei sunt tentat să reiau pasaje dintr-o postare din vară, despre deschiderea matematicii (http://pentagonia.ro/opening-mathematics-deschiderea-matematicii/): Realitatea structurilor matematice poate fi vieţuită doar prin producerea interioarăînvăţăceii ar trebui să poată începe cu a produce gânduri

De ce a început mintea mea să vadă forme şi pete mişcându-se în fundal? Pentru că i s-a permis, pentru că a avut ocazia: mintea mea primea în acele momente doar melodia, nu şi videoclipul, şi acele pete se mişcau atât de frumos! Atunci când văd direct videoclipul unei melodii, mintea mea nu generează nici un film interior; mintea mea preia imediat filmul generat de regizor (merită să recitiţi articolul sus menţionat).

În tinereţe, pe vremea lui Ceauşescu, aveam melodiile doar înregistrate pe bandă audio (de obicei pe casete), deci nu le vedeam şi videoclipul. În acea perioadă aveam deseori senzaţia unui film interior la diferite melodii. De pildă, eu am reuşit să-mi înregistrez o copie după albumul Thriller al lui Michael Jackson înaintea Crăciunului din 1984. În acea vacanţă plină de zăpadă am ascultat masiv acest album. Ningea constant în fiecare noapte cam 50 cm, dar datorită greutăţii stratul total nu se mai ridica mult peste un metru. Pentru mine melodiile de pe acest album sunt fără discuţie melodii de iarnă şi indiferent de oricâte ori am vizionat clipurile respective, tot nu s-a putut şterge din mintea mea acea senzaţie de iarnă. Concret, în mintea mea există câte două “foldere” pentru  aceste melodii: când văd clipul, văd ce a vrut Michael Jackson să văd, dar când aud cântecul la radio simt automat atmosferă de iarnă.

Când s-ar putea ca mintea elevului să vadă modele comportamentale ale fenomenelor studiate? Desigur, atunci când nu v-a primi instant şi modele pre-fabricate de către alţii. Ce se întâmplă cu mintea unui elev care este obişnuită constant să primească modelul sau reţeta de rezolvare gată pregătită de către alţii? Simplu: nu va fi în stare să genereze un model propriu sau o rezolvare proprie de una’ singură.

Un elev a cărui minte a primit de-a lungul timpului doar rezolvări “de-a gata”, nu va putea nici o dată să rezolve o problemă de un tip nou, de care nu a mai văzut, pur şi simplu pentru că nu a fost antrenat să genereze idei noi. O predare a matematicii care constă doar din punerea de reţete în faţa elevilor, o astfel de predare nu va putea forma  minţi care să gândească.

În acelaşi fel, un elev neobişnuit să gândească, măcar în timpul unei rezolvări, acesta nu va putea să regândească o problemă căreia i-a uitat rezolvarea. Din păcate, există chiar şi la liceu profesori care le cer elevilor constant să înveţe rezolvări pe de rost. Ne putem imagina drama unui astfel de elev în clasa aVIII-a sau în a XII-a. El a fost obişnuit la fiecare capitol, cel mult pentru fiecare teză, din câteva capitole, să înveţe pe de rost toate rezolvările specifice, iar dacă s-a antrenat de mic în acest sens, reuşeşte constant lucrări de 10. Apoi vine perioada când este verificat din toată materia de patru ani. Dacă face teste recapitulative acasă, are posibilitatea să tot caute rezolvările uitate, dar atunci când este confruntat cu simulări la clasă (oficiale sau neoficiale), acest elev clachează şi este pur şi simplu îngenuncheat de incapacitatea sa de a gândi pe o situaţie pentru care nu-şi mai aduce aminte rezolvarea sau pe o situaţie pentru care nu s-a pregătit în acel format. Căderea este dură şi buimăcitoare (chiar până la nivelul de 6-7) şi nimic nu-l mai poate ajuta în acele momente. Un profesor care-i obişnuieşte pe elevi în acest fel, acesta cu greu poate fi denumit profesor de matematică.

Dacă aţi prins ideea, atunci vă las de aici să gândiţi dvs. de ce mă agit atât de mult să introduc cât mai des în lecţiile mele pasaje de predare prin problematizare, împingându-i pe elevi să descopere pe rând momentele lecţiei (sau ale rezolvării unei probleme) în urma unui proces “de cercetare” pe care îl putem numi şi predare prin întrebări (sau rezolvare prin întrebări). Desigur că acest tip de predare nu este posibil întotdeauna şi desigur că nu-mi reuşeşte la toţi elevii, dar cei care reuşesc măcar uneori să dea răspunsuri bune, aceştia sunt pe calea cea bună spre formarea unei minţi care chiar gândeşte, nu doar acumulează reţete de rezolvare. Titus auf der Autobahn

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *