Arta predării intuitive a matematicii – Surse de inspiraţie

Folosirea intuiţiei în predare reprezintă cea mai nouă cerinţă la adresa profesorilor de matematică. Noua programă pentru clasele V-VIII adoptată la începutul acestui an, readuce în viaţa profesorilor de matematică predarea intuitivă. Folosirea intuiţiei a fost exilată din şcoli odată cu reforma cerută de Ceauşescu la sfârşitul anilor ’70 (aplicată în gimnaziu începând din anul şcolar 1981-1982). În această reformă uitată de majoritatea profesorilor, intuiţia ca o componentă esenţială în procesul de învăţare a matematicii, a fost alungată brutal din orele de matematică, înlocuită fiind cu o predare axiomatic-riguroasă, de sorginte universitară, aplicată atât la clasele de liceu (cu vârste mai apropiate de cele ale facultăţilor), cât şi la clasele gimnaziale, unde ravagiile în procesul de formare a gândirii matematice au fost imense.

Din păcate, la ora actuală sunt foarte puţini cei care mai cunosc folosirea intuiţiei în predarea matematicii, astfel încât este de aşteptat ca majoritatea aşa-zişilor “formatori” din marele aparate de formare iniţială şi de formare continuă să trateze problema superficial, abordând “papagaliceşte” subiectul predării intuitive (în mod similar cu toţi cei care în ultimii ani ne-au vorbit în vânt despre “folosirea metodelor moderne de predare”, dându-ne lecţii despre ceva ce de fapt habar nu prea aveau nici măcar ei).

Dacă nu vrem să ratăm această ocazie – de revenire a predării intuitive după un exil de aproape 40 de ani – avem nevoie de o strategie clară, la nivel naţional, de reînsuşire a acestui tip de predare de către profesorii de matematică. Propunerea mea în acest context este ca factorii decisivi de la conducerea matematicii şcolare româneşti să se preocupe cu seriozitate de republicarea unor cărţi de căpătâi care au tratat pe toate părţile predarea vie şi sănătoasă pe care toţi ne-o dorim. Despre ce cărţi, respectiv despre ce autori este vorba? Două nume mari îmi vin în minte în acest context: Eugen Rusu şi George Pólya. Astfel, ar trebui republicate următoarele cărţi:

Eugen Rusu – Psihologia activităţii matematice, Ed. ştiinţifică, 1969.

Eugen Rusu – Problematizare şi probleme în matematica şcolară, Ed. didactică şi pedagogică, 1978 (cu semnul întrebării relativ la partea de probleme ce începe la pag.102, probleme ce ar putea să nu mai fie în ton cu materia sau cu cerinţele actuale).

Eugen Rusu – De la Tales la Einstein, Lyceum, Ed. Albatros, 1971.

Eugen Rusu a fost autor de manuale, dar şi un mare metodist român activ în anii ’60-’70. Văzând ca adult profunzimea gândurilor sale metodico-didactice, mă simt mândru că am avut ocazia să învăţ după manualele sale de aritmetică în clasele a V-a şi a VI-a.

George Pólya – Matematica şi raţionamentele plauzibile, Ed. ştiinţifică,1962 (originalul din 1954).

George Pólya – Cum rezolvăm o problemă?, Ed. ştiinţifică, 1965 (originalul din 1957).

George Pólya – Descoperirea în matematică, Ed. ştiinţifică, 1971 (originalul din 1965).

George Pólya a fost un matematician maghiar (deci de prin această zonă a lumii), pe care viaţa l-a dus în Elveţia, apoi mai departe, în America. Cărţile sale sus amintite au fost scrise în urma activităţii de metodist în SUA, la ora actuală fiind apreciat ca cel mai mare specialist în arta predării matematicii la nivel mondial. Din lista de mai sus cu cărţile lui Pólya, eu personal le-am citit doar pe ultimele două (acestea sunt şi cele mai citate şi folosite la nivel mondial), dar se pare că cele trei formează un fel de trilogie, despre care acesta aminteşte în câteva rânduri. Precizez că cele trei sunt apărute în limba română, deci nu este nevoie să mai fie traduse (adică retraduse). Descoperirea în matematică o citesc actualmente a două oară şi sunt fascinat de tot ce scrie acolo (voi încerca în curând o scurtă prezentare).

Personal, la surse de inspiraţie, în sensul dobândirii unui stil de predare viu, apreciat de către elevi, mă simt obligat să mai amintesc o lucrare ce o am în limba germană. Şi pe aceasta am lecturat-o de două ori şi pot doar sublinia: este fabuloasă.

Bengt Ulin – Der Lösung auf der Spur, Ziele und Methoden des Mathematikunterrichts, (într-o traducere relativă: În căutarea soluţiei, a rezolvării, Ţeluri şi metode ale predării matematicii). Exemplarul meu este apărut la editura Verlag Freies Geistesleben, Stuttgart, 1987. Bengt Ulin a fost profesor de matematică într-o şcoală Waldorf din Suedia, lucrarea fiind redactată la cererea ministerului suedez al educaţiei, ca sursă de inspiraţie pentru profesorii din toate şcolile.

Dintre cei trei autori amintiţi în această postare, doar Pólya are dedicată o pagină pe Wikipedia (aici suntem la egalitate, românii cu suedezii). Permiteţi-mi să închei această scurtă prezentare citând câteva pasaje (lecturate azi dimineaţă) din Descoperirea în matematică a lui George Pólya (din Cap. 14, Să învăţăm noi, să-i învăţăm pe alţii şi să învăţăm cum să-i învăţăm pe alţii, citat compilat de la paginile321 şi 323):

Geometria, ştiinţa despre spaţiu poate fi considerată sub diferite aspecte. Geometria poate fi concepută, aşa cum ştim, ca o ştiinţă bazată pe axiome. Dar geometria este şi o măiestrie a ochiului şi a mîinii. Apoi, geometria poate fi considerată drept o parte a fizicii (…). În ipostaza de parte a fizicii, geometria este şi un domeniu în care putem face descoperiri, intuitive sau inductive, pe care le putem verifica apoi prin raţionament. La aceste multiple aspecte mai adăugăm unul: geometria este şi sursa de simboluri pentru un anumit tip de limbaj care poate fi discursiv sau precis, dar şi într-un caz şi în altul – util şi instructiv.

Există şi o morală – în atenţia profesorului: dacă vreţi să vă instruiţi elevii, şi nu doar să parcurgeţi în goană temele unui plan de studiu dictat “de sus”, atunci nu neglijaţi nici unul din aceste aspecte. Şi mai ales nu insistaţi prea de timpuriu sau prea mult asupra aspectului axiomatic al geometriei – dacă nu vreţi să-i dezgustaţi de geometrie pe elevi – [indiferent de ce vor deveni aceştia]: viitori ingineri, oameni de ştiinţă, artişti, filozofi etc., pe care i-ar putea atrage mai mult cunoaşterea vizuală a formelor geometrice, vizualizarea spaţială, sau descoperirea intuitivă, sau sprijinul viguros pe care-l poate constitui pentru gândire reprezentarea diagramatică. (…)

Despre Raţionamentul riguros George Pólya spune următoarele:  Demonstraţia riguroasă este efigia, semnul distinctiv al matematicii, ea este o parte esenţială a contribuţiei matematicii la cultura generală. Elevul căruia nu i s-a dat niciodată ocazia de a fi impresionat de o demonstraţie matematică a fost lipsit de una din trăirile intelectuale de bază. (…)

Există [însă] demonstraţii şi demonstraţii, există diferite moduri de a demonstra. Primul lucru pe care trebuie să-l înţelegem, şi să-l înţelegem bine de tot, este că la o vîrstă dată a auditoriului şi la un grad de maturitate dat al acestora, anumite moduri de demonstrare sînt mai adecvate în predare, decît altele.

Un anumit aspect al demonstraţiei matematice a fost sesizat şi descris cu remarcabilă luciditate de către Descartes. Citez a treia din regulile pentru îndrumarea minţii: “În raport cu obiectele propuse [pentru studiu] trebuie cercetat nu ceea ce au gândit alţii sau ceea ce noi înşine doar presupunem, ci numai ce putem să intuim în mod clar şi evident sau să deducem cu certitudine; căci ştiinţa nu se dobîndeşte în alt mod”. Explicitînd această regulă, Descartes consideră succesiv cele două “moduri prin care se dobîndeşte ştiinţa”: intuiţia şi deducţia. Iată cum începe el discuţia despre deducţie: “Această evidenţă şi certitudine a intuiţiei se cere nu numai într-un enunţ oarecare, dar şi în orice specie de raţionament. (…)”

O deducţie matematică îi apare lui Descartes drept un lanţ de concluzii, o secvenţă de paşi succesivi; şi pentru ca deducţia să fie valabilă, este necesar ca la fiecare pas să se realizeze acea înţelegere intuitivă care arată că concluzia obţinută în acea etapă decurge evident şi rezultă necesar din cunoştinţele dobîndite anterior (dobîndite fie direct – prin intuiţie, fie indirect – din etapele anterioare ale deducţiei).

Legat de demonstraţii mai complicate, care ne apar nu ca un lanţ, ci ca o diagramă cu ramuri, Pólya precizează că Descartes ar fi insistat ca fiecare element al diagramei (…) să se sprijine pe evidenţa intuitivă. Analizând aceste rânduri înţelegem cu prisosinţă că intuiţia reprezintă celula de bază a raţionamentului riguros.

Mă opresc aici din citarea acestui text, nu pentru că s-ar fi terminat partea interesantă, ci pentru că a continua ar reprezenta un demers fără sens: ar trebui să citez o parte mult prea mare din carte pentru a avea convingerea că am redat tot ce-i interesant legat de acest subiect. A doua zi (18 aprilie) la cafeaua de dimineaţă am lecturat şi am subliniat voios încă trei pagini din Descoperirea în matematică (până la 326, pentru cei care au cartea, dar şi curiozitatea să vadă la ce mă refer).

Revenind la lista iniţială a celor doi autori, Eugen Rusu şi George Pólya, trebuie precizate câteva aspecte. În primul rând, trebuie înţeles că aceste cărţi nu se citesc uşor. Cu excepţia lucrării De la Tales la Einstein, care are un profund caracter de beletristică, celelalte patru pe care le cunosc nu se citesc deloc uşor (mă aştept ca şi prima lucrare a lui Pólya să aibă această caracteristică; acelaşi lucru se poate spune şi despre lucrarea lui Bengt Ulin). Aceste cărţi se citesc greu şi doar dacă reuşeşti să-ţi dezvolţi un interes adevărat pentru autodezvoltare, pentru ieşirea din starea plată de prelegere apatică în care am fost împinşi noi, profesorii de matematică, şi în care mulţi dintre noi se complac fără jenă. Aceste cărţi se citesc fără a înţelege iniţial mare lucru, fără un aparent efect spectaculos în predarea personală. Dar apoi, parcă de niciunde, încep să-ţi vină idei noi în predare. Iar când vei relua cartea peste 2-3 ani înţelegi mult mai bine şi pricepi de unde îţi veneau acele idei novatoare. Este un proces de lungă durată la profesorii activi, deja formaţi pe o linie, dar merită: cei care o iau pe acest drum vor simţi tot mai des satisfacţia unei predări interactive, în care bucuria de zi cu zi a elevilor la ora de matematică te hrăneşte cu o energie de nebănuit.

Închipuiţi-vă ce am simţit joia trecută la clasă (vineri se lua vacanţă) în timp ce predam la clasa a VI-a liniile importante în triunghi: parcursesem bisectoarele şi mediatoarele (la fiecare făcusem o figură cu o singură linie pentru reamintire, iar apoi o figură cu toate cele trei linii de un fel într-un triunghi, cu constatarea concurenţei); acum eram la mediană, făcusem prima figură, şi lucram toţi la figura cu toate cele trei mediane în triunghi – elevii în caiete iar eu la tablă, cu spatele către clasă. La un moment dat s-a auzit din clasă o voce de elev: “Ce frumos!”. Nu m-am întors; n-am spus nimic; doar am savurat. În acel moment am ştiut că le-am oferit acelor elevi exact ce aveau nevoie şi că ei vor spune de-acum încolo că “geometria e frumoasă”. Pentru acel elev reuşita unei figuri geometrice corecte, confirmate probabil prin concurenţa celor trei mediane, a fost suficientă pentru a fi considerată o trăire frumoasă.

Aceste cărţi trebuie citite de mai multe ori, dar după ce le-ai citit prima oară şi după ce a trecut o perioadă de dospire a acestor gânduri în subconştientul tău, după 2-3 ani le vei relectura a două oară cu mare plăcere. Desigur că, cel mai bine ar fi ca acestea să reprezinte literatură obligatorie pentru facultate şi pentru primii ani de predare, până la definitivat (chiar şi pentru gradul II sunt foarte potrivite). Acest demers ar trebui decis cât de curând şi aplicat cu sfinţenie pentru a ne asigura că măcar peste 10 ani să intre în sistem profesori cu o mentalitate sănătoasă în predare. Pentru cei mai avansaţi în cariera de profesor de matematică aceste cărţi trebuie să reprezinte însă un demers autoasumat de bună voie şi dus la îndeplinire conştincios. Asta dacă nu cumva aceştia sunt atât de “avansaţi” încât au început să numere AMR-ul, adică anii până la pensie.

Există desigur şi o altă cale: aşa cum în anii ’80 profesorii au fost forţaţi să treacă de la predarea vie, intuitivă la predarea riguros axiomatică de tip prelegere, în mod similar acum autorităţile ar putea să procedeze la forţarea în sens opus. Mă şi îngrozesc însă gândindu-mă cum aceste cărţi minunate ar putea fi pervertite într-un mod autoritar, “băgate fiind cu forţa pe gâtul” unor profesori care nu le înţeleg rostul.

Revenind la cei doi autori, Eugen Rusu şi George Pólya, este evident că Eugen Rusu vorbeşte “mai pe limba noastră”, referindu-se deseori la aspecte ce ne sunt unora mai cunoscute. Dimpotrivă, George Pólya şi-a redactat cărţile pentru profesorii americani. Deşi se simte că este un “autor mondial”, în lucrările sale am avut impresia deseori că le vorbeşte profesorilor din amintirile sale din copilăria şi tinereţea petrecută pe aici, prin răsăritul Europei. Cele două seturi de lucrări se completează însă foarte bine, Eugen Rusu ca al doilea în ordine cronologică făcând o muncă magistrală în redactarea lucrărilor sale. În acest sens, eu nici nu ştiu cum ar fi mai bine: un profesor să pornească cu lecturarea cărţilor lui Pólya sau cu cea a cărţilor lui Rusu. Eu personal l-am citit întâi pe Pólya, despre care tot auzisem; pe Eugen Rusu l-am descoperit ca autor ceva mai târziu.

Titus Grigorovici,

17-18 aprilie 2017

Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInEmail this to someone

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Solve : *
28 + 16 =