π la Biziday (3)

A doua zi după ce D-na Viorica Dăncilă dat renumitul r2 ca răspuns pentru aria cercului, Dl Moise Guran a prezentat în Pastila BiziDay un comentariul cu titlul: Ciudatul mod în care Dăncilă le-a fost multora mai utilă decât anii de şcoală …, Rar mi-a fost dat să aud o analiză atât de profundă a situaţiei predării matematicii din şcolile româneşti, ca în acest eseu. În ultima parte a eseului Moise Guran spune următoarele:

*

Se poate învăţa ca pe apă matematica? Este aceasta o ştiinţă ce poate fi tocită, cum se spune? Da, bineînţeles! La nivel de Examen de Capacitate şi de Bacalaureat, da, dar la acest nivel matematica îşi pierde sensul ei adevărat. Devine doar un şir de formule memorate şi utilizate în exersarea unor tipologii de probleme de examen, la fel cam cum au făcut trainer-ii de campanie cu Doamna Dăncilă: x posibile întrebări pentru care pregătim candidatul cu y variante de răspuns, pe care acesta le memorează şi le livrează precum în schiţa cu crastravetele: “ce este elipsa? Păi, nu e clar că tot un fel de crastravete!”

Râdem. Râdem de mai bine de o sută de ani de crastravete, dar de fapt nu ştim nici noi de ce râdem, căci nu copilul care învaţă mecanic poezia e problema, ci profesorul, dascălul, cel care crede că aria cercului trebuie memorată ca o poezie uşoară, când de fapt misterul cercului este chiar afurisitul de pi. Ce este pi? He he, ha ha ha!

Adevărata întrebare este câtora dintre noi ni s-a explicat la şcoală că nu o constantă cu nume grecesc determină cercul, ci din contră, cercul este cel care îl determină pe acest afurisit de pi, infinit în zecimale. Cum se face că toate, dar chiar toate triunghiurile, indiferent că sunt mai mari sau mai mici, indiferent de formă, răspund cu exactitate înmulţirii dintre bază şi înălţime supra doi? Dar de ce nu supra trei sau supra patru? De ce exact supra doi? Vedeţi, acestea sunt întrebări care dau sensul şi scopul matematicii, căci ele, întrebările şi demonstraţia unei formule, iar nu memorarea ei mecanică, ajută un copil să-şi dezvolte logica, inteligenţa, iar mai târziu, când mai creşte şi ajunge adolescent nebunatic, să vadă într-un pahar de bere un cilindru, al cărui volum poate fi calculat pentru că are baza unei forme de cerc.

Eşecul Doamnei Dăncilă de a răspunde corect la întrebarea “care este aria cercului?” nu demonstrează în mod necesar că aceasta nu ştie matematică, căci o formulă – fie ea şi cea mai simplă formulă – poate fi uitată. Dar momentul mărturiseşte mult, dureros de mult, despre eşecul sistemului de educaţie românesc în general, de ieri şi de azi, căci Doamna Dăncilă nu doar că şi-a tocit diplomele pe vremea comunismului, dar a predat tehnologie la şcoală de stat şi matematică în privat unor copii de azi, pe care i-a pus să memoreze mecanic formule, sisteme, modele de întrebare şi modele de răspuns, un sistem educaţional care a ajuns atât de jos, încât cel mai mare bine pentru beneficiarii săi pare a fi făcut tot Doamna Dăncilă. Uite, judecând după căutările de pe internet, dar şi după râsetele colective de acum, azi probabil ştiu de zece ori mai mulţi români cum se calculează aria cercului, decât ştiau ieri.

*

Da, dl. Moise Guran surprinde în aceste rânduri esenţa predării matematicii în şcoli, reuşeşte să atingă dincolo de orice dubiu marile întrebări şi dileme ale predării matematicii (atât de mari încât profesorii nici măcar nu le mai văd în zdroaba lor zilnică la catedră). Aproape că am impresia că dânsul i-a citit pe George Pólya sau pe Eugen Rusu. Să reluăm analiza ideilor exprimate. Gândul central al acestor rânduri îl reprezintă opoziţia dintre înţelegerea unei idei din matematică şi învăţarea ei pe de rost (în cazul de faţă aria cercului, dar se poate discuta despre orice alt element de matematică, iar Moise Guran ia repede spre exemplificare şi aria triunghiului). Ce interesantă ar fi o emisiune “Avocatul Diavolului” în care ascultătorii să fie chemaţi a dezbate cu argumente dilema între cele două păreri: “de ce trebuie învăţată matematica pe de rost” şi “de ce matematica trebuie înţeleasă”! Realitatea este că matematica cu greu poate trăi în mintea unui om fără oricare dintre aceste două componente.

Marea problemă a matematicii şcolare româneşti este că există cu duiumul dascăli care consideră că se poate atinge un nivel bun de matematică doar cu învăţarea pe de rost şi fără înţelegerea unui fenomen. Asta datorită faptului că învăţarea pe de rost este mult mai lesne de verificat decât înţelegerea. Primul pas greşit în acest sens îl fac desigur învăţătoarele, care oricum nu sunt setate spre o prea profundă poziţionare înspre înţelegerea matematicii, dânsele confundând în general gândirea unui fenomen cu învăţarea pe de rost a unei reţete de rezolvare. Mult mai dureros este că întâlnim profesori de matematică de liceu care cer învăţarea pe de rost a rezolvărilor exerciţiilor predate chiar şi la clase de mate-info. Cum s-a ajuns la această situaţie? Eu consider că am vreo câteva explicaţii.

În primul rând, datorită faptului că învăţarea pe de rost a unei probleme (de către elevi capabili şi antrenaţi în acest sens) este mult mai lesniceoasă decât formarea gândirii, care este o mare consumatoare de timp. Or, datorită creşterii exponenţiale a cantităţii de tipuri de probleme cu care se confruntă profesorul şi elevii spre excelenţă, tot mai mulţi ajung la ideea că cel mai bine este să înveţi pe de rost că, de verificat te verifică dacă le poţi rezolva, nu dacă le-ai înţeles.

De aici ajungem la a doua cauză: forma problemelor date la examen, chiar şi la olimpiade. Există probleme la modă, cu şanse mari de a fi date, profesorul îi cere să le înveţe (adică să le ştie) iar elevul înţelege că este suficient să le înveţe rezolvările. Există elevi care le ştiu printr-o combinaţe de gândire şi repetiţie, dar există şi mulţi elevi care le învaţă pur şi simplu pe de rost. Odată deschisă această posibilitate pe creierul elevului, acesta va merge tot mai des pe calea învăţării rezolvării (asta se consideră a fi de fapt pregătirea pentru examinarea la matematică), începând tot mai clar să neglijeze înţelegerea fenomenului.

Dar, dacă gândirea şi înţelegerea reală a fenomenului nu se cer la examen, de ce ar mai trebui formată gândirea? Refuz să intru într-o dezbatere a acestei întrebări! Cine nu este în stare să dezvolte un răspuns coerent la această întrebare, acela este deja demn de milă (din punctul meu de vedere). Mai degrabă m-aş ocupa de întrebarea – pe care Moise o atinge doar tangenţial, anume când ar trebui să ne ocupăm de formarea gândirii, de vreme ce cea mai mare parte a timpului orelor de matematică se desfăşoară sub spectrul pregătirii examenului. În diversele mele articole am încerca să dau un răspuns la această întrebare, şi anume că avem datoria să ne ocupăm de formarea gândirii raţional-logice deductiv-argumentative, dar şi că putem face aceasta foarte bine în cadul introducerii noilor noţiuni şi cunoştinţe. Cu alte cuvinte, dezvoltarea gândirii se poate face eficient îndrumând elevul spre cunoaşterea fiecărui pas din matematică pe o cale similară cu cea pe care a fost descoperit pasul respectiv, adică refăcând traseul de gândire urmat de descoperitorul acelui pas.

Eu folosesc pentru descrirea acestei căi denumirea de “predare prin problematizare”. Aceasta însă nu poate fi aplicată la ora actuală din două mari motive. Întâi că este mare consumatoare de timp şi ar trebui să i se facă loc în timpul orelor de matematică (ghici ce componentă a orelor de matematică ar trebui restrânsă, adică unde ar trebui să scadă pretenţiile?). Apoi, din punct de vedere a pregătirii metodico-didactice a profesorilor de matematică, predarea prin problematizare nu a fost şcolită deloc în cea mai mare parte a facultăţilor, profesorii neînţelegând ce ar trebui să facă, metoda fiind cvasi-dispărută din mentalul breslei noastre (de aia mă agit atâta, pentru că am impresia că sunt printre ultimii, dacă nu chiar ultimul, care mai ştiu câte ceva despre asta).

Pe lângă aceste două aspecte ce ţin de profesori, mai există şi unul colateral, ce ţine de elevi. Se poate face predarea prin problematizare la orice elev care colaborează şi nu închide poarta gândirii, preocupându-se la oră doar să scrie de pe tablă, cel mai bine rămânând chiar puţin în urmă, asigurându-şi astfel o preocupare “serioasă” pentru momentele când profesorul le cere elevilor să lucreze ceva independent (dar, copiez).

Toate aceste aspecte ar trebui să facă subiectul unei preocupări intense din partea conducătorilor matematicii şcolare româneşti. Institutul de ştiinţe a educaţiei ar trebui să fie centrul acestei preocupări de “desţelenire” a respectivului teritoriu al cunoaşterii demult uitat, dar intens studiat şi analizat în anii ’60-’70 de Polya la nivel mondial, dar şi la noi prin Profesori Eugen Rusu, A. Hollinger ş.a. (Universitatea din Bucureşti a avut până prin anii ’90 demni continuatori ai acestor doi metodişti legendari şi sigur se poate reînoda tradiţia acelei forme de pregătire a profesorilor).

Ultimele gânduri – cele legate de pregătirii metodico-didactice a profesorilor – reprezintă oarecum o a treia cauză a supraevaluării ideii de învăţare pe de rost. Obsesia teoreticistă introdusă în cadrul reformei “din 1980” (reforma uitată ce s-a pornit prin 1977 şi a ajuns la apogeu prin 1981), cu care a fost bombardaţi profesorii în anii ’80, a ajuns să fie acceptată şi însuşită ca paradigmă de marea masă a profesorilor în anii ’90, iar acum colegii nu înţeleg cu ce greşesc, pentru că ei aşa sunt setaţi. Or, o schimbare de paradigmă la nivelul predării necesită mult mai mult decât câteva pagini explicative în jurul unei noi programe (vezi programa de gimnaziu din 2017).

Cu alte cuvinte, este mult mai uşor să dictezi simplu o definiţie, decât să te chinui să formezi intuitiv, prin gândire, respectiva noţiune. De fapt greşesc prin această afirmaţie, pentru că starea de fapt este mult mai dramatică: oare, câţi profesori îşi pun măcar întrebarea că ar putea introduce o noţiune altfel decât dând o definiţie sau o explicaţie?

Revenind la dezvoltarea gândirii prin problematizare, desigur că gândirea poate fi dezvoltată şi prin problematizarea simplă, adică prin problematizare în rezolvarea unei probleme. Nu este neapărat să o faci doar în cazul predării, adică a introducerii noţiunilor noi, şi chiar este de dorit să o faci şi în cazul problemelor (de reţinut desigur că şi în acest caz devine consumatoare de timp). “Problema este că” în mentalul elevilor lecţiile sunt oarecum mai importante decât problemele (şi Moise Guran sugerează asta prin discursul său), aşa că sunt şanse crescute să fie mai atenţi şi mai colaborativi la lecţie decât la probleme: poate că elevul a auzit despre radicali şi este curios cum sunt aceştia (deşi şi problemele au argumentele lor: “pot veni la test”).

Moise Guran atinge în discursul său şi un alt punct important: faptul că matematica îi poate atrage pe elev spre gândire prin declanşarea fenomenului de uimire. Din păcate şi acest proces al mirării urmat de dorinţa de a găsi un răspuns “că de ce se întâmplă aşa”, şi acest proces este unul mare consumator de timp. Dar predarea teoreticist definiţionistă practicată în ultimii 30 de ani ca politică oficială în nici un caz nu poate stârni gânduri de uimire. Uimirea apare în matematică atunci când este descoperit un fenomen nou, iar nu când vine un profesor şi-ţi expune în stil plat-academic a succesiune de definiţii, observaţii şi teoreme, pe un ton monoton. Uimirea a avut loc atunci când un matematician a descoperit ceva. Dimpotrivă, uimirea a fost eliminată, desfiinţată atunci când un profesor universitar a prelucrat acele idei şi le-a organizat într-o formă corect-demonstrativ teoretică. Dacă la nivel academic acest proces îşi găseşte justificarea prin ordonarea teoretică a matematicii, introducerea absolutizată a acestui stil de predare la nivel preuniversitar a distrus încetul cu încetul formarea gândirii la elevi. Deci, elevului trebuie să i se permită parcurgerea de paşi de descoperire similari cu cei parcurşi de descoperitorii matematicii, iar asta cât mai des posibil. Aceşti paşi sunt cei formatori de gândire şi nu “turnarea cu tolcerul” (cu pâlnia) a lecţiilor în capul elevului, oricât de riguroasă ar fi aceasta.

Elevul trebuie să se poată lupta cu înţelegerea fenomenului de pi măcar o vreme, aşa cum omenirea s-a luptat secole, chiar milenii cu acest proces. Materia şi lecţiile trebuie astfel aranjate încât elevul să facă pasul de judecată pentru înţelegerea cauzei formulei ariei triunghiului, înainte de învăţarea formulei respective pe de rost. Dimpotrivă, predarea ariei triunghiului printr-o definiţie, aşa cum se putea găsi într-un manual “alternativ” din 1997, această formă de predare a fost una anihilatoare de gândire, prin definire omorându-se de fapt din faşă orice tentativă a întrebării “de ce?”, întrebare ce reprezintă sămânţa gândirii.

Este evident că acest subiect merită continuat şi analizat şi răs-analizat, dar cred că este suficient pentru această a treia parte a eseului de analiză pastilei BiziDay din 20 noiembrie. În vacanţă mă voi concentra pe o altă cauză – una năucitoare – a faptului că evaluarea prea agresivă este în sine anihilatoare de gândire, fiind una din cauzele eşecului sistemului de educaţie românesc în general, de ieri şi de azi. Nu închei însă înainte de a atrage atenţia asupra felului deosebit de organic în care se leagă textul lui Moise Guran de ştirea despre “eşecul” învăţământului românesc la Studiul PISA, ştire ce avea să pice peste nici două săptămâni. CTG

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *