Predarea on-line “a la pentagonia” (3)

Am prezentat în primele două părţi ale acestui eseu principalele aspecte tehnice cât şi câteva aspecte de ordin pedagogic observate în această perioadă. Unul din aspectele care ar mai trebui luate în discuţie ar fi acela al implicării – volens nolens – mult mai puternice a părinţilor în procesul educativ, în cazul predării on-line.

Haideţi să facem, pentru început, o scurtă analiză a colaborării părinţi-şcoală din punct de vedere istoric. În Amintirile sale din Copilărie, Ion Creangă nu prezintă clar o implicare a părinţilor în procesul educative şcolar. Pe vremea respectivă copiii erau adunaţi la învăţătură oarecum obligatoriu în clasele primare., iar aceasta doar pentru scris-citit şi socotit. Legat de comportament, toată lumea era de accord că joarda era cel mai bun instrument.Orientativ, această situaţie s-a păstrat în România pentru clasele primare până la începutul anilor ’50. O formă superioară de şcolarizare o reprezenta liceul, care începea cu clase noi (clasa 1-a de liceu reprezenta cumva al 5-lea an de şcoală) Doar cei care se dovedeau buni şi doritori de învăţătură mergeau mai departe, alături desigur de copiii de familie înstărită. Părinţii celor din urmă plăteau, pe când cei din familii sărace erau şcolarizaţi într-un system similar cu cel bursier (orientativ). Un astfel de sistem regăsim şi în seria de romane cu Harry Potter. Familiile cu adevărat înstărite aveau professor particular, ce venea zilnic acasă şi făcea ore cu toţi copiii casei, până la momentul când se decidea că acesta să meargă “la şcoală.

În timpul perioadelor de război, când şcoala se închidea, educaţia cădea cu totul pe umerii familiei: mama stătea şi lucre cu copiii cum se pricepea: îi învăţa să citescă, să scrie şi să socotescă. Nu făcea doesigur nimeni “materii” ca la şcoală, dar se descurcau care cum putea. Cei care nu aveau cine să-i înveţe, aceia rămâneau “neşcoliţi”.

Comunismul a decis să desfiinţeze această segregare, lărgind pentru început şcoala obligatorie până la clasa a 7-a, iar curând până la clasa a 8-a în ceea ce s-a numit de atunci şcoală generală. Astfel, copiii erau duşi la şcoală, educaţia fiind preluată oficial cu totul de pe umerii părinţilor. Realitatea însă a fost cu totul alta: familiile culte şi-au ajutat în continuare singuri puiuţii, pe când cei mai puţin culţi, dar cu dare de mână au apelat tot mai mult la profesori pentru ore particulare la materiile de interes.

După 1990, mai ales în oraşe, a crescut tot mai mult sistemul de meditaţii, de ore în particular, într-o cursă nebună după rezultate la examene. În acest process a scăzut tot mai mult nivelul de la care părinţii încep orele particulare, matematica fiind campioana materiilor şcolare, în mult e cazuri orele începând de undeva din clasele primare (deci, nu discut aici despre ore de pian sau ore cu învăţătoare de limba germană etc. pentru familii “de fiţe” care se luptă ca puiuţul lor să fie într-un mediu mai select). Există şcoli întregi unde orele particulare la matematică începând din clasa a 5-a reprezintă o normalitate pentru cei mai mulţi. Eventualii elevi care încă nu au professor în particular sunt de obicei condamnaţi să clacheze cel târziu prin clasa a 7-a, devenind un fel de paria la ora de matematică, simţindu-se înjosiţi pentru că nu fac faţă. Iar acest joc nebun este condus în tandem de profesorul de matematică (fugărit de sistem spre un nivel cât mai ridicat) împreună cu părinţii care “dau totul” pentru puiuţul lor.

Cam aşa stăm acum în momentul când elevii sunt obligaţi datorită pandemiile să stea din nou acasă, dar noi profesorii să facem totuşi lecţii. Trebuie întâi să recunoaştem că suntem într-un fel de stare de asediu din partea acestui virus, existând multe similitudini cu situaţiile auzite de la bunici şi străbunici despre cum era în timpul războiului. Acum suntem obligaţi să inventăm un sistem de colaborare profesori-părinţi în folosul copiilor, un sistem care să ţină cont atât de posibilităţile oferite de noile tehnologii (adică de viitor), cât şi de psihologia părinţilor şi a profesorilor (deci de trecut). Aşa că, haideţi să ne uităm din nou către predarea on-line, atâta cât suntem în stare la momentul actual.

Spuneam în postarea precedentă că acest system – aşa cum îl simt eu – are o eficienţă de 80-90% faţă de forma de predare obişnuită pentru cei din clasă (orientativ), şi undeva la 60-70% ca eficienţă pentru cei de acasă, pentru că aceştia, şi dacă intră la lecţie, “se cam uită la televizor ce se întâmplă în clasă”, neimplicându-se cu tot sufletul la lecţie, pentru că se simt distanţaţi şi deci protejaţi faţă de privirea atentă a profesorului. Este foarte important ca acest aspect să fie bine conştientizat de către părinţi, mai ales de către cei mai protectori, care ar avea impulsul de a-şi ţine puiuţii acasă (după principiul că acum se poate; scot o adeverinţă şi au rezolvat problema).

Elevii buni fac faţă de obicei destul de bine la învăţarea pe bază de informaţii venite pe alte canale decât cel direct la clasă. Ce se întâmplă însă cu ceilalţi elevi, care sunt majoritari (blocul central din “clopotul lui Gauss”)? Experienţa din primăvară a arătat la toate nivelele o rămânere în urmă puternică faţă de cei buni, poate înafară de cei care aveau examene. Nu cunosc situaţia de la BAC, unde aceştia au însă o voinţă cât de cât dezvoltată, dar la EN8 cei slabi au făcut faţă doar pe baza muncii în particular şi a scăderii extreme a nivelului exerciţiilor “pentru nota 5”. Astfel, una din problemele principale puse ca obiectiv pentru forma de predare on-line aleasă trebuie să fie găsirea unor soluţii cât mai accesibile elevilor slabi la învăţătură.

După cum spuneam, un alt aspect al “predării on-line” îl reprezintă părinţii (atât când sunt prezenţi acasă alături de copil, cât şi când nu sunt acolo, de fiecare data cu avantaje, dar şi cu dezavantaje, uneori majore). În funcţie de vârsta copilului, cât şi de personalitatea şi cultura părinţilor, lucrurile pot funcţiona bine, sau dimpotrivă pot căpăta aspecte mai mult sau mai puţin deranjante. Oricum, în cazul în care interacţiunea profesorului cu elevul scade datorită despărţirii fizice, scade desigur şi influenţa educativă a dascălului, copiii rămânând cu câtă influenţă pozitivă vine dinspre părinţi.

Merită aici să precizăm cât de puţin sunt conştiente unele familii de magnitudinea influenţei mediilor asupra dezvoltării copilului, lăsându-i uneori incontrolabil de mult în faţa ecranului. Începând de la vârstele fragede (2-3 ani sau chiar înainte) copiii sunt lăsaţi la televizor sau mai nou la deşteptofon, obişnuindu-i cu acestea şi permiţându-le să creeze dependenţă de imaginea mişcătoare. Ulterior, după ce elevii s-au obişnuit cu scris-cititul, aceştia sunt lăsaţi să aibă totală putere de decizie asupra materialului accesat, uneori doar cu părinţii de faţă, dar în general,tot mai mult şi când sunt singuri. Cunosc cazuri de toate felurile, dar aş da un singur exemplu de săptămâna asta, care poate oferii o imagine despre cât de vast este teritoriul net-ului în care copiii caută: de ce un copil de clasa a 6-a cunoaşte cuvântul illuminati şi îl foloseşte în contextul unor semne pe care nu le înţelege? Eu am mai auzit termenul, dar nu am fost curios; acum, pentru acest articol, am aruncat o privire pe Wikipedia (ce legătură ar fi între Illuminati şi Audi?)

Revenind la implicarea şi suportul părinţilor în procesul predării on-line, trebuie precizate câteva aspecte. Este clar că suportul unui părinte este vital în cazul copiilor mici, dar ar trebui să devină superfluu la liceu. Care este însă situaţia la clasele gimnaziale. Depinde de la caz la caz, dar în general ne putem aştepta ca la clasele 5-6 să mai fie nevoie în general, pe când la 7-8 să scadă masiv nevoia de sprijin. Părinţii ar trebui desigur “să aibă un ochi cinstit”, pentru cazurile când un elev ştie să navigheze peste tot, dar “nu se descurcă” sau “cade netul” exact când este vremea orei de mate.

Ca o chestiune colaterală, eu nu gust deloc situaţii în care apar prin ecran părinţi îmbrăcaţi sumar, tătici care se plimbă prin zonă în maieu “de tractorist” sau mămici care ajută copilul la conectarea corectă, îmbrăcate “mai de casă”, adică mai neglijent şi aplecându-se la calculator, oferind astfel către şcoală şi către ceilalţi copii conectaţi on-line imaginea unui decolteu generos (vă las dvs. comentariile de rigoare; eu aş pune doar următoarea întrebare: dacă respectivul copil este oricum “scăpat din mână” şi îşi petrece nopţile navigând pe net, de ce trebuie ajutat să se conecteze la classroom?).

Revenind la aspecte mai serioase, desigur că poate acţiona deranjant o implicare mai agresivă din partea unui părinte, dacă acesta este mult prea implicat şi protectiv (căutaţi pe net “helicopter parents”), care în cazul orelor on-line se simte invitat din oficiu la lecţie, permiţându-şi să intervină, să dea sfaturi, să emită pretenţii sau chiar să critice (se pot face observaţii – nimeni nu-i perfect, dar trebuie avut grijă la tonul şi la oportunitatea mesajului). Noi făceam pe vremuri în şcoala noastră ore deschise pentru părinţi, dar asta se întâmpla o dată pe an şi în mod controlat. Ori acum, părinţii, încazul în care sunt acasă, au acces nelimitat la lecţii, putând face comparaţii între profesori (automat unii vor ieşi şifonaţi din întâmplare) sau criticând un profesor care nu corespunde pretenţiilor părintelui. Această situaţie, cumulată cu situaţia în care se află societatea noastră, o stare de agresivitate pronunţată “toţi împotriva tuturor”, în care fiecare caută vinovaţi înafara sa, el considerându-se din oficiu deştept 100%, această ocazie va deschide larg poarta unor agresiuni puternice, atunci când părintele ar fi predispus la aşa ceva.

Părinţii trebuie lămuriţi că a-ţi desfăşura activitatea didactică (matematică sau nematematică) în văzul tuturor expune profesorul într-o poziţie de vulnerabilitate extremă, şi că acest proces de predare on-line nu poate fi dus spre un rezultat bun decât printr-o colaborare plină de respect reciproc necondiţionat. Orice “autoinvitare” a unui părinte la ora on-line poate foarte uşor aluneca spre critică, fiind astfel în sine o formă de agresiune la adresa orei respective. Părintele trebuie să înţeleagă aceste aspecte şi să se străduiască să respecte orele pe bază de totală încredere. Altfel, îi vor putea încolţii în minte tot felul de gânduri de critică la adresa dascălului, scăzând astfel încrederea sa în acel dascăl, în sistem şi implicit încrederea elevului în profesorii săi, atunci când aceste gânduri critice ajung şi la copil.

Poate şi de încălcarea acestui cod nescris al respectului reciproc se tem acei profesori care refuză predarea live, fiecare ştiindu-şi desigur eventualele puncte slabe, dar fiind totodată conştient fiecare şi că trăim de fapt într-o societate în care agresiunea şi critica reciprocă au ajuns să reprezinte un mod normal de socializare. Se practică aceasta ca un sport national, aidoma babelor care stau pe băncuţă în faţa porţii şi îi critică pe cei care merg pe uliţă cu treburi. Cei mai mulţi nu-şi pun această problemă şi se lasă pradă procesului de preluare prin imitaţie, adică imitând starea de critică văzută zilnic la televizor, sau vieţuită zilnicpe net (ca să înţelegem acest fenomen este suficient să vedem cum se comentează le articolele de pe diferitele site-uri, ca să nu mai vorbesc de invitaţia explicită în sensul comentării, existentă pe reţelele de socializare).

Mă gândesc cu groază la acei părinţi care în diferite cazuri au considerat de cuvinţă să-mi găsească mie de vină pentru diferitele insuccese ale puiuţilor lor, agresându-mă mai fin sau mai dur: astfel de situaţii ar putea acum să scape total de sub control. Desigur că nu mă refer la situaţii unde poate am greşit eu (chiar şi dacă am greşit doar în oarecare măsură): acolo îmi recunosc vina, îmi cer scuze, poate explic ce am gândit eu, şi mergem mai departe (desi personal mă străduiesc să greşesc cât mai puţin). Mă refer însă la situaţii în care la un elev apar probleme în matematică ce se datorează fie unei învăţătoare foarte slabe (deci din trecut), fie unor greşeli educative de acasă (poate chiar şi în present). În aceste cazuri există părinţi care nu sunt dispuşi să recunoască (sau poate nu au capacitatea să o facă), astfel încât se activează impulsul natural de autoprotecţie, părintele căutând vina la altcineva, în exteriorul său. Şi cine este mai bun pentru a fi găsit vinovat decât “încasatorul de serviciu”, anume cadrul didactic de la clasă? Cunosc aceste aspecte de la conflicte dintre învăţătoare şi mămici cu copii prea alintaţi şi needucaţi, sau pe propia piele, de la ciocniri cu părinţii nerealist de ambiţioşi pentru copilul lor.

În general, în cazul diferitelor astfel de aspecte ce sunt  lămurite şi ţinute sub control la predarea concretă în clasă, la predarea tradiţională ce am avut-o până la pandemia Covid 19,în cazul predării on-line este de aşteptat ca aceste aspecte să răbufnească puternic la o predare în care elevii sunt mult mai puţin conectaţi cu profesorul, acasă ei fiind masiv doar sub influenţa părinţilor.

Am lăsat pentru final poate cel mai important aspect al implicării părinţilor în procesul educative, atunci când elevii sunt acasă, anume impicarea în învăţare alături de copilul lor. Acest fenomen exista oricum şi înainte de pandemie, dar devine obligatoriu în toate cazurile când din diferite motive elevul nu face faţă situaţiei în cazul predării on-line. Care ar fi aceste cazuri? Păi, să încercăm o minimă analiză.

O cauză ar fi profesorul care lucrează o materie mult prea ridicată pentru majoritatea elevilor, fie din motive de ambiţii în vederea olimpiadelor (de obicei în centrele cu rezultate dominatoare în concursurile olimiadelor şcolare sau a altor concursuri), fie din motive financiare (de obicei în oraşele mici, unde câte un profesor de matematică îşi crează o aură deosebită, predând prea teoreticist, pentru a forţa familiile să vină la meditaţii, unde apoi explică material mult mai clar)

O altă cauză ar reprezenta-o părinţii, fie din motive de ambiţie peste nivelul de posibilităţi ale elevului, fie datorită unei educaţii greşite (aici există foarte multe direcţii înspre care părinţii pot greşi; le mai evoc în diferite momente, dar acum nu mi-am propun să le prezint)

Dacă de prima cauză (predarea mult prea înaltă) îmi este evident la îndemână a mă păzi, pe părinţi îmi este mult mai greu să-i ţin sub control; ambiţiile, dar şi fricile lor îmi depăşesc de multe ori limitele de acţiune. În martie 2020, la începutul lockdown-ului, părinţii m-au rugat să nu predau material nou ci să le dau copiilor doar material de lucru recapitulativ, dar prin mai-iunie au început să se plângă că nu s-au mai parcurs lecţii; dacă am început să parcurg lecţii (sisteme de ecuaţii) şi i-am rugat să aibă un ochi asupra lecţiei recapitulative despre ecuaţii (nivel absolute elementare), mi-au zis că ei nu se pricep la matematică, dar apoi, la sistemele de ecuaţii unde am eşalonat lecţia în nouă paşi mici (9) ca să fiu sigur că toţi înţeleg, am avut  situaţii în care părinţii au preluat ei ritmul de lucru, impunând unul mult mai rapid coordonându-l şi arătându-i copilului cum se face, deşi în prealabil petrecusem trei ore ca să le scriu o scrisoare şi să-i rog explicit să nu interfereze în procesul lecţiei cu ritmul şi materialul trimis zilnic către copii.

Desigur că acestea sunt doar excepţii; în general colaborarea a mers în cazul meu foarte bine, dar chiar pentru astfel de excepţii am suferit mult pentru că îmi doream să le ofer elevilor o situaţie cât mai bună şi mă durea fiecare nereuşită. Totuşi, noi ca profesori trebuie să fim conştienţi că avem datoria să fim înţelegători faţă de toate aceste deraieri. Majoritatea părinţilor sunt speriaţi, mulţi dintre ei sunt la primul, poate chiar la unicul copil, pe când noi, oricum o iei, suntem mai experimentaţi cu copiii şi, în plus, suntem ceva mai detaşaţi faţă de fiecare caz în parte, neavând astfel acea “ceaţă pe creier” pe care o are omul “cufundat până peste cap” în situaţia în care se află. Noi trebuie să avem înţelegere şi, în afara cazurilor evident patologice, deraiate faţă de orice logică uzuală, trebuie să îi ajutăm şi să-i îndrumăm cu tactul corespunzător.

Închei aici această nouă parte a eseului despre predarea on-line, aşa cum o percep eu, în speranţa că am mai putut lămuri câteva aspecte, dar conştient de faptul că şi în acest domeniu, al colaborării cu părinţii sunt departe de a fi epuizat toate subiectele ce pot influenţa procesul învăţării. Titus Grigorovici, professor & părinte

P.S. Îmi cer scuze că în ultimele zile numai la articole nu mi-a stat capul. Bănuiam că se strange laţul pandemic, iar marţi când am aflat că de joi Clujul intră în on-line 100%, m-am preocupat doar de cele două zile speciale: miercuri = ultima zi pentru cine-ştie câtă vreme cu elevii de clasa a 8-a, iar joi = prima zi de on-line total. Pe scurt, în on-line a fost destul de bine, chiar aproape perfect am putea spune. La clasa a 6-a, la ora 8 au fost puternice distorsiuni la imagine şi sonor, dar mai târziu s-au îmbunătăţit condiţiile şi lecţia a pornit mai clar. O mană din clasa a 6-a ne-a şi scris: “Felicitări pt. mate şi română online. A fost mult peste aşteptări!” La clasa a 8-a, unde mi-am pregătit eu personal aparatura, lucrurile au mers şi mai bine: am avut o oră interactivă la acelaşi nivel ca şi cu elevii în clasă. Au răspuns, au întrebat, au ridicat mâna, au văzut totul şî ne-am auzit clar (am făcut o lecţie de recuperare despre unghiul înscris în cerc, şi a fost una dintre cele mai reuşite lecţii de când predau). În această clasă colega de română a avut azi preinspecţie pentru înscriere la gradul I. Era doar ea, colega metodistă şi directoarea în clasă. Şi toţi copiii răspunzând de acasă!!! Super!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Solve : *
9 + 29 =