Matematica şcolară şi comportamentul în faţa extinderii Corona virusului

De multe ori m-am plâns de stilul destul de generalizat de “stat poliţienesc” prezent în orele de matematică din şcolile româneşti. Forţarea elevilor spre învăţătură printr-o astfel de atmosferă, pe lângă o asociere a fricii cu matematică, generază şi o atitudine de nerespectare a regulilor. Elevii se obişnuiesc cu timpul să copieze temele, să copieze la lucrări scrise şi să mintă. Nu doar matematica contribuie la această stare, ci şi alte materii, mai ales cele cu profund substrat teoretic. Prin Cluj sunt renumite câteva situaţii de profesoare de chimie care terorizează şcoli întregi, sunt foarte pretenţioase şi lasă în urma lor mulţi corigenţi (asta ca să dau doar un exemplu). Dar matematica a fost de la început conducătorul de pluton în această “cursă nebună”.

În numele unei stupide creşteri a nivelului predării şi a rezultatelor la examene şi concursuri, presiunea asupra elevilor a crescut cu timpul prin câteva direcţii clare. Să le enumerăm pe scurt pe cele mai importante: 1) creşterea cantităţii de materie; 2) creşterea nivelului ştiinţific (complexitate, teoreticitate şi rigurozitate); 3) coborârea materiei spre clase mai mici; 4) creşterea nivelului de dificultate a aplicaţiilor (în numele rezultatelor la olimpiade şi alte concursuri, aşa-numita “matematică sportivă” a cucerit mare parte din orele de matematică).

“Startul” spre această direcţia s-a dat în cadrul reformei din 1980. Eu i-am spus “reforma uitată” pentru că puţini mai sunt aceia care mai cunosc cum era matematica şcolară înainte de perioada de reformă petrecută orientativ din 1978 până prin 1982 (din câte ştiu).Cu alte cuvinte, populaţia României de până în 50 de ani a fost educată clar în spiritul acestei reforme, a cărei componentă clară este şi stilul de “stat poliţienesc”. Generaţii întregi s-au obişnuit să copieze la teste, să-şi copieze tema de la alt coleg, să şoptească, în general să lupte pe toate căile posibile împotriva autorităţii profesorilor, totul sub justificarea naturală că “ne cere prea mult, prea greu, prea stupid”. Generaţii întregi s-au obişnuit “să se descurce” în faţa unei dominaţii de teroare căreia nu-i vedeau sensul.

În vara când s-au introdus camerele de filmat în clasele de examen la BAC (2011?), mai mulţi oameni au simţit nevoia să-mi comenteze situaţia, iar toate aceste comentarii respectau inconştient un anumit model: Pasul 1) Extraordinar, la ce nivel s-a ajuns cu copiatul! Pasul 2) Şi pe vremea noastră se copia, dar nu în aşa hal! Pasul 3) De exemplu, când am dat eu Bacul … şi urma un exemplu memorabil de copiat, de obicei în grup, organizat uneori chiar de supraveghetori, exemplu care de fapt infirma afirmaţia de la pasul 2. Era de obicei în aceste poveşti un ton de mândrie în urma unui act ce era perceput ca un fel de eroism în sfidarea autorităţii. Pentru mine cel mai memorabil a fost exemplul unui poliţist care a ţinut şi el – aflând că sunt profesor – să-mi povestească cum s-a copiat când a dat el Bacul.

Bun! Şi acum să revenim în vremurile noastre. Vă rog să priviţi prin prisma acestor fapte felul în care românii din străinătate sau din ţară au înţeles să respecte, sau mai degrabă să nu respecte cerinţele autorităţilor legate de paza împotriva răspândirii corona virusului. Au rămas antologice exemplele celor veniţi cu autocarul din Europa de vest prin Ucraina sau a celor care au venit din Italia trecând cu feribotul în Grecia şi încercând să intre în ţară pe la Giurgiu, ca să ascundă faptul că veneau din zone ce i-ar fi “condamnat” la izolare sau carantină timp de două săptămâni. Au fost multe exemple auzite în mass-media de români care minţeau cu sânge rece autorităţile, pentru că de fapt – în perioada de formare a mentalităţilor, adică în şcoală – aceştia s-au format cu obişnuinţa de a fenta autoritatea pentru a se descurca şi a-şi atinge scopul.

Aş putea să analizez aproape la nesfârşit exemple prin care să conectez felul în care se vede în aceste zile cum s-au format obiceiurile de fentare a autorităţii în şcoală, dar prefer să vă las pe dvs. să preluaţi ideea şi să gândiţi la această legătură. Apoi, cei care veţi putea, cei care aveţi forţa, să vă analizaţi activitatea şi felul de a fi la clasă, astfel încât să dezvoltaţi un fel de a fi care să nu mai generaze atât de multă justificare spre sfidare a autorităţii. Pentru că un lucru pot să spun sigur: copiii nu sunt aşa când vin la şcoală, nici măcar când vin în clasa a 5-a. Obiceiurile de sfidare se formează în viaţa de elev alături de profesori (cu doamnele învăţătoare dobândesc alte “belele”, dar nu asta). CTG

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *