(sau: Matematica vs. restul materiilor şcolare)
Elevul este confruntat pe parcursul şcolii cu spectacolul continuu al luptei de rivalitate între diferitele materii. Între acestea rivalitatea între matematică şi materiile umaniste este probabil cea mai accentuată. În eseul de faţă, departe de a încerca o analiză exhaustivă, m-am străduit totuşi să cuprind cât mai multe şi variate aspecte ale acestui fenomen cu puternice valenţe sociale, atât în viaţa şcolilor cât şi în societatea adulţilor.
Îmi permit să încep acest eseu cu trei citate mai speciale din punct de vedere al autorului. Este vorba despre acad. Radu Grigorovici (1911-2008), vicepreşedinte al Academiei Române, văr bun cu bunicul meu Constantin Grigorovici. Cele trei citate sunt preluate din lucrarea-colecţie Radu Grigorovici, Argumente, Despre oameni, idei şi politici, 2011, Ed. ALMA, coordonată de fiica sa Rodica Marchidan. Într-o alocuţiune din 1984 dânsul spunea:
(…) scindarea dintre cei care recunoşteau numai cunoaşterea raţională, ce-i drept limitată, dar obiectivă a lumii, drept valabilă şi cei ce susţineau superioritatea cunoaşterii mistice, iraţionale, dar integrale a ei, scindare care se contura încă din antichitatea greacă, începuse să se accentueze sub influenţa pătrunderii religiilor orientale în spaţiul mediteranean. Ea s-a declarat făţiş, dar tolerant în cadrul înfloritoarei culturi maure a secolului al 12-lea. Unii o şi datează în anul 1180 când, la Cordoba, doi mari gânditori arabi se despart fără a se fi putut înţelege: Ibn-Rushd, cunoscut la spanioli sub numele de Averrhoẽs, reprezentant al raţionalismului, ba chiar al materialismului şi al ştiinţelor naturii, şi Ibn-Arabi, mistic islamic, reprezentant al cunoaşterii iraţionale şi integrale. (pag. 180; din conferinţa Două culturi, 1984)
În 1990 Radu Grigorovici, în cadrul unei analize mai largi adresate Academiei Române relua ideea, cu câteva nuanţe modificate, considerând astfel de mare importanţă momentul respectiv:
Când a luat fiinţă (…) Academia Română a încercat să întrunească sub acoperişul ei oamenii cei mai reprezentativi pentru spiritualitatea românească (…). Academia Română, în ciuda presiunilor de a imita anumite modele preferate de regimul politic al vremii, nu a devenit niciodată o Academie de Ştiinţe. În concepţia sa, spiritualitatea unei naţiuni în general şi aceea a poporului român în particular, nu poate fi compartimentată. (…)
Mai stranie este definiţia dată Academiei Române de for cel mai înalt, ştiinţific şi cultural, al ţării. Ea ilustrează frapant ambiguitate inerentă cuvântului, în speţă a conjuncţiei monosilabice şi. Este oare vorba de enumerarea a două noţiuni similare? Sau două noţiuni care se exclud? Sau de o ierarhizare în ordine crescândă sau descrescândă? Iată întrebări care cer un răspuns. Acest şi ridică astfel probleme controversate care separă şi învrăjbesc adeseori taberele căutătorilor de adevăr ce umblă pe căi diferite.
Schizma dintre ştiinţe şi arte se conturase încă din antichitatea clasică. Artele erau predominant reprezentate în Olimp de conclavul muzelor, inspiratoare dar şi censore ale creaţiei artistice omeneşti. Dimpotrivă, oamenii de ştiinţă, filozofii, îşi desfăşurau nestingheriţi activitatea pe pământ, preumblându-se prin grădinile lui Akademos, perorând şi îndrumând tinerii ca într-un work-shop modern, fără să fie “sponsorizaţi” de autorităţi divine.
Unii istorici ai ştiinţei şi culturii dau fenomenului (…) interpretarea clară a unei schisme care s-ar fi petrecut în anul 1180, la Cordoba. Atunci s-au despărţit după lungi discuţii doi înţelepţi arabi de renume. Ibn-Rushd, cunoscut europenilor sub numele hispanizat de Averrhoẽs, preocupat de explicarea raţională pe baze materialiste a fenomenelor naturale, recunoştea caracterului limitat al adevărurilor astfel obţinute, dar le aprecia acceptabilitatea universală. Ibn-Arabi ţintea mult mai sus: el urmărea cunoaşterea holistică a lumii, văzând calea de acces către adevărul a tot cuprinzător în experienţa mistică bazată pe Islam.
În concordanţă cu spiritul tolerant al epocii şi fiind amândoi înţelepţi, Ibn-Rushd şi Ibn-Arabi s-au înţeles să nu se înţeleagă şi n-au apelat la tortură şi la rug, cum a făcut mai târziu biserica creştină apuseană în numele iubirii de oameni şi a blândului Iisus.
Schisma dintre ştiinţele naturii şi cele umaniste a apărut, cum se ştie, la sfârşitul Renaşterii. Cele dintâi şi-au ales drept metodă ideală de găsire a adevărului analiza logică, de preferinţă matematică, a fenomenelor şi confruntarea, de preferinţă cantitativă, a teoriilor imaginate cu experienţa decretată drept arbitru suprem. Antagonismul dintre ştiinţele care s-au putut conforma acestor metode de lucru şi acestor criterii de evaluare a adevărului şi cele care nu pot sau nu vor să şi le însuşească este viu până astăzi. (…) Ştiinţele umaniste şi artele nu pot aplica criterii atât de riguroase pentru recunoaşterea adevărului adevărat. Ele aplică criterii variate şi mereu variabile de validitate. (…) (pag.253-254, din articolul Punţi peste bariere, 1990)
Dar nici ştiinţele între ele n-au rămas mult timp unite. În 1992 Radu Grigorovici plusa cu următoarele gânduri despre excesele limbajului ştiinţific în contextul divizării tot mai accentuate a fenomenului ştiinţific ca întreg:
(…) Orice încercare de a arunca punţi serioase peste graniţele ce separă două sau mai multe domenii ştiinţifice presupune stăpânirea exactă şi profundă a limbajului ştiinţific al ştiinţelor ce urmează să fie legate.
Dar rezultatul cel mai grav al evoluţiei din ultimul timp al limbajului ştiinţific este ruperea ştiinţei de vorbirea maselor largi, a nespecialiştilor. Oamenii de ştiinţă, mai ales cei în contact strâns cu publicul, suferă adeseori de tentaţia de a-şi face, uneori gratuit, adeseori din interes, vorbirea deosebită de cea vulgară şi deci, după părerea lor, superioară, olimpiană, impresionantă. Astfel, medicul nu te găseşte bolnav de plămâni sau de inimă, ci de pulmoni sau de cord, constată că acuzi o durere, şi nu o simţi, sau declară că un scriitor apreciat de oficialităţi a decedat suferind de etilism şi nu de darul beţiei. (…)
Şi de ce spitalul de oncologie să nu se cheme “pentru combaterea cancerului”? De ce să existe un colectiv de ampelografie, şi nu unul de “cercetare a viţei de vie”? De ce să vorbim între nespecialişti de epistemologie sau de deontologie, şi nu de “teoria cunoaşterii ştiinţifice” sau de “morală”? De ce o colegă vorbea într-o comunicare de nigerienii care se găsesc “în stare corporală nudă”? Cu cât era mai ruşinos să spună că “umblau în pielea goală”? Ce m-a făcut pe mine însumi să vorbesc cu o ocazie similară despre caracterul ludic al unei demonstraţii, făcută pe ecranul unui monitor, în loc să vorbesc de “joc”? Simţeam evident că aş distona cu nivelul de înaltă intelectualitate a mediului.
Efectel acestei atitudini sunt departe de a fi cele scontate. (…) Cu bunul său simţ dublat de o ironie acerbă, poporul nostru a preluat din limba rusă cuvântul “nauka” – ştiinţă pentru a caracteriza şi a caricaturiza pe omul ce o practică drept “năuc”, adică aiurit, rupt de realitate.
Iată ce spune pe o notă ceva mai serioasă, în prodigioasa revistă engleză “New Scientist”, un biolog după ce asculase la televiziune un program de matematici al Universităţii libere: “Sunt biolog, un soi de om de ştiinţă în mod notoriu mai puţin versat în ale numerelor, şi prin urmare nu e de mirare că nu înţeleg aluzii subtile la principiul lui Pontryagin sau la spaţiul neeuclidian. Sunt totuşi un om de ştiinţă şi, printr-un act teribil de voinţă, mă pot reţine de la simplificarea lui d cu d când sunt confruntat cu dy/dx. De aceea, un program al Universităţii libere ar trebui să însemne mai mult pentru mine, decât, să zicem, pentru un student în teologie. Problema este că există o lipsă de comunicare între oamenii de ştiinţă şi restul societăţii şi chiar între diferitele ramuri ale ştiinţei. Eu voi spune unui biolog că sunt etologist, dar fac economie de timp prezentându-mă altora ca unul ce studiază comportarea animalelor.”
Mai concis se exprimă în Cartea interferenţelor matematicianul Solomon Marcus răspunzând unei întrebări: “Mă refeream la modul în care matematica iese în lume. Aici suferă matematica un mare eşec – fiindcă îşi absolutizează propriul ei jargon şi astfel se izolează de lume, de societate – de tot – şi devine un fel de sectă care foloseşte un limbaj ezoteric. Acesta este adevărul amar, ce se constată în toată lumea”. La observaţia din public că totuşi matematica are şi un succes, răspunsul se conturează încă şi mai sumbru: “E un succes, dar nu unul social […] Matematica nu mai este înţeleasă în public şi, cum spunea Moisil, omul, când nu înţelege, e contra”. (pag.205-207, din articolul Limbaj şi comunicare în comunitatea ştiinţifică, 1992)
Da, astfel se văd lucrurile din punctul cel mai înalt de vedere, cel al savantului, dar un savant raţional, “fără fumuri”, deşi a fost printre cei foarte mari (concret, Radu Grigorovici a fost între cercetătorii de vârf ai grupului celor care au pus bazele ştiinţifice – studiul semiconductorilor amorfi – pentru ceea ce cu toţii folosim azi, anume celulele fotovoltaice, componente de bază de pildă în jucăriile acelea ce ne luminează calea prin grădina întunecată, după ce au transformat lumina soarelui în curent, dar folosite şi la alimentarea staţiilor spaţiale cu curent, prin acele panouri solare uriaşe ataşate acestora ca nişte aripi în zborul lor silenţios prin spaţiul întunecat).
Să analizăm în cele ce urmează cum se reflectă atitudinile, luptele şi rivalităţile din înalta societate a cunoaşterii la noi în şcoli, la noi cei aflaţi la baza cunoaşterii, care avem ca sarcină nobilă atragerea viitorilor adulţi spre “lumea minunată a cunoaşterii”.
*
Opoziţia dintre ştiinţele exacte şi ştiinţele umaniste – modelul linear în patru poziţii
Cea mai puternică opoziţie dintre două materii şcolare este opoziţia dintre filologi şi matematicieni, ca materii dominante în examinarea şcolară. Pe lângă această pereche mai sunt şi altele, dintre care aş aminti doar opoziţia năucitoare între biologie şi religie: ce poate să înţeleagă din viaţa asta, din lumea oamenilor mari, un copil care ia în serios fiecare materie în parte? Ce sistem de valori îşi poate construi în mintea lui un elev după ce-i audiază la rând pe profesorul de religi şi pe cel de biologie? Şi la fiecare mai trebuie să dea şi lucrare de control! O schizofrenie curată!
Revenind la opoziţia dintre matematicieni şi filologi, alături de obligativitatea de a colabora în sensul evaluării şi examinării de vârf (teze şi examene) şi a rivalităţii ce decurge zilnic din această stare, este evidentă opoziţia temperamentală zilnică între cele două discipline, fiecare luându-l pe celălalt în derâdere (apropos de bancul cu cei doi soţi, ea profesoară de română, el profesor de mate’). Matematicienii râd cu superioritate de colegii de limba română, unul dintre argumente fiind faptul că la examenele de română sunt des întâlnite decalaje mari între punctajele celor doi corectori ai unei lucrări, fiind considerate normale între filologi, dar absurde în matematica cea riguroasă. Dimpotrivă, profesorii de română îi acuză pe cei de matematică de răceală şi de atitudine îngâmfat elitistă. În realitate, în ambele tabere există cazuri extreme, dar şi colegi mai puţin susceptibili de a fi criticaţi de către ceilalţi, mai ponderaţi ca matematicieni sau mai raţionali ca filologi.
Îmi aduc aminte în acest moment istoria cărţilor de probleme “distractive” ale profesorului elveţian Peter Gallin. Într-o zi acesta i-a dat o problemă colegului de limba germană să o rezolve. A doua zi colegul a venit năucit pentru că, susţinea el, problema nu se putea face, nu avea date suficiente, nu se înţelegea. Peter Gallin, încercând să-i explice cum se făcea problema, a constatat o opoziţie acerbă din partea colegului filolog: nici vorbă, din text nu se înţelegea aşa ceva, nu reieşeau informaţiile pe care acum Peter Gallin i le prezenta verbal. Discutând mai aprig sau mai liniştit au ajuns la concluzia că umanistul înţelegea cu totul altceva din anumite pasaje de text decât susţinea matematicianul; astfel cei doi au ajuns la concluzia că dintr-un text redactat de un profesor de matematică, chiar dacă era într-un limbaj dorit accesibil, pentru a atrage spre gândire şi nematematicienii, din acest text cei neobişnuiţi cu rigoarea matematică înţelegeau “te miri ce”. Dorind să spargă bariera de înţelegere între cele două lumi, cei doi s-au coalizat, ajungând să colaboreze la re-redactarea problemelor compuse de Peter Gallin, astfel încât şi nematematicienii să înţeleagă ceea ce trebuia din aceste texte. Împreună au scris astfel, cu mare succes, câteva cărţi de probleme de “matematică distractivă”.
E momentul să analizăm aici o teorie mai puţin cunoscută. În primul rând trebuie atras atenţia că nicăieri în lume nu există de fapt doar două poziţii, ci că de obicei ne aşteptăm să mai existe şi o poziţie mediană, împăciuitoare între cele două extreme opozite. În realitate însă, nu găsim niciunde o poziţie mediană centrală, ci de fapt există întotdeauna două poziţii intermediare. Astfel, în realitate lucrurile nu sunt organizate în trei părţi (să zicem: stânga – centru – dreapta), ci de fapt în patru părţi (să zicem: extremă stângă, moderat stângă, moderat dreaptă şi extremă dreaptă). Şi nu doar în politică se întâmplă aşa. Pentru a înţelege mai clar, să luăm un exemplu din viaţa de zi cu zi (a unora J): dacă pe vremuri vinurile erau împărţite în vinuri seci şi vinuri dulci (două categorii), trecându-se apoi la catalogarea din engleză cu dry, medium şi sweet (deci trei categorii), la ora actuală este absolut uzual să se vorbească despre vin dulce, demidulce, demisec şi sec (deci patru categorii, două extreme şi două medii). O trecere la cinci categorii pentru vinuri, practicată de un anume lanţ de magazine, este resimţită ca prea complicată nefiind preluată de restul lumii.
În cazul unei situaţii beligerante între două tabere, cele două poziţii intermediare sunt reprezentate de către cei dispuşi şi capabili a se implica în negocierile de pace. Dacă înaintea izbucnirii unui conflict puterea în cele două tabere era în mâna celor situaţi la extreme, pentru finalizarea conflictului trebuie să intre în acţiune cei de pe poziţiile moderate. De curând am vizionat o emisiune (Rwanda – Ţara femeilor, 18 iulie 2017 pe TVR2) în care se prezenta situaţia acestei ţărişoare răvăşite după războiul interetnic între cele două triburi ale ţării: tutsi şi hutu. Am vizionat doar finalul emisiunii, dar cred că am prins ideea: Erau prezentate cazurile unor femei care au apucat să ia iniţiativă în diferite domenii de activitate, toate ducând la vindecarea unei societăţi răvăşită de crimele atroce săvârşite de bărbaţii din ambele triburi, nu numai împotriva adversarilor ca luptători, ci şi împotriva femeilor şi copiilor din tribul advers.Emisiunea se încheia cu următoarea afirmaţie: pentru Rwanda se întrevede un viitor strălucit dacă femeile îşi vor păstra rolul dominant ce îl au actualmente în ţară (citat aproximativ). Este un exemplu tipic în care opuşii extremi au trebuit să facă loc opuşilor moderaţi pentru vindecarea situaţiei. În cazul de faţă diferenţa dintre poziţiile extreme şi poziţiile moderate se vede concret până în fizic: bărbaţii din cele două triburi au reprezentat poziţiile extreme beligerante, pe când femeile poziţiile moderate reconciliante.
Revenind la viaţa unei şcoli, prin cerinţele de performanţă impuse începând cu reforma lui Ceauşescu din 1980, profesorii au fost împinşi spre atitudini şi cerinţe extreme, ştiinţele reprezentate prin acele materii intrând tot mai dur în viaţa şcolii. Astfel, pe exemplul opoziţiei analizate putem privi ca extreme poziţiile universitarilor, matematicieni respectiv filologi; dimpotrivă poziţiile mediane ar fi reprezentate în viaţa elevului de către profesorii săi din şcoală. Este evidentă poziţia centrală a elevului pe această axă, poziţia caracterizată de către Rudolf Steiner ca „poziţia christică”. Din păcate, datorită tragerii profesorilor şcolari către extreme, elevul este şi el tot mai puternic „tras între extreme”.
Poziţionarea diferitelor materii în spectrul şcolar – modelul evantai
De fapt în viaţa elevului şcoala nu este prezentă prin doar două materii, ci printr-un adevărat evantai, model ce este foarte potrivit prin prisma celor expuse în citatele de mai sus. În acest model putem liniştiţi să poziţionăm matematica într-una dintre marginile evantaiului, iar în imediata ei vecinătate celelalte ştiinţe reale, fizica şi chimia, eventual informatica acolo unde se face informatică adevărată (am reale semne de întrebare în ce măsură utilizarea calculatorului, “vândută” sub titlul de informatică, mai poate fi poziţionată în proximitatea matematicii). Apoi ar putea fi aşezate biologia şi geografia, dar cu cât ne îndepărtăm de extremitate, cu atât mai mult profesorii materiilor respective vor manifesta frici tot mai puternice faţă de gândirea matematică pură. Nu mi-am propus să fac neapărat o ordonare riguroasă, dar este evident că în extrema cealaltă a evantaiului se află artele şi religia, apoi literatura. Gramatica este ceva mai structurată, putând fi poziţionată oarecum mai către ştiinţele reale. Limbile străine cred că ar putea fi văzute pe undeva pe la mijlocul evantaiului.
Un astfel de “evantai” poate fi observat la nivelul european, analizănd felul de a fi, de a raţiona şi de a se comporta al naţiunilor continentului nostru. Astfel, se simte un fel de “axă” temperamentală: în nord-vest, la popoarele germanice simţim o răceală şi o rigurozitate logică puternică, pe când către sud şi sud-est observăm o spontaneitate şi o subiectivitate ilogică extrmă (noi denumim această stare drept “balcanică”). Fiecare se simte bine în felul lui de a fi, dar merge uneori în vacanţă la ceilalţi pentru a vedea ce şi cum. Fiecare ţară europeană îşi are locul pe acest “evantai”. De pildă, nemţii sunt mai riguroşi, fraţii lor austriecii ceva mai boemi. Şi în cadrul unei ţări se observă aceste diferenţe: este sufiecient să privim comparativ ardelenii cu răgăţenii (q.e.d.).
Revenind la şcoală, o combinare a primelor două modele prezentate aici ne poate duce la evantaiul liceelor teoretice: mate-info; ştiinţele naturii; socio-uman; filologie. Dar nici acum modelul nu este satisfăcător, pentru că, atât liniile tehnologice, cât şi artele nu-şi găsesc de fapt clar un loc ordonat în acest spectru.
Răvăşirea elevului în cercul materiilor – modelul Pizza
Mult mai potrivită m-i se pare în acest sens analogia cu o Pizza cu multe felii, fiecare reprezentând câte o materie. În acest fel am putea căuta învecinări în ambele părţi pentru o materie anume. De pildă, alături de matematică, în partea opusă faţă de fizică am putea poziţiona desenul geometric (noi, cei din generaţia mea am făcut această materie), apoi diferitele tehnologii, ajungând prin partea aceasta în apropierea artelor.Este clar că nici acest model nu este ideal, dar ne permite totuşi observaţii suplimentare deosebit de interesante, cum ar fi observarea multiplelor opoziţii ce apar între diferitele materii (de pildă “războiul” dintre religie şi biologie, ca model al luptei dintre teoria creaţionistă şi cea evoluţionistă). Desigur că mici “ciocneli” pot apărea sporadic şi între materii alăturate. Aş exemplifica aici doar felul în care colegii de fizică care pregătesc elevi pentru olimpiada din clasa a VII-a îşi permit cu neruşinare să le “predea” elevilor teorema lui Pitagora sau rapoartele trigonometrice pe un colţ de tablă în semestrul I (cu ce drept îşi permit aceştia să le povestească elevilor cea mai importantă teoremă din toată geometria înaintea profesorului de matematică?).
Neînţelegerea de între diferitele ştiinţe de care vorbea acad. Radu Grigorovici este prezentă în toate domeniile “cunoaşterii”. Putem aminti în acest sens şi schizmele dintre diferitele culte religioase; chiar şi dacă privim doar diferitele biserici creştine şi este suficient să înţelegem fenomenul în mare, felul în care cu timpul, prin aprofundarea domeniilor de cunoaştere, chiar şi spirituală, tendinţa a fost de fragmentare, de separare.
Combinând modelul Pizza cu modelul celor patru poziţii, observăm că de fapt fiecare felie are zona dinspre centru mai accesibilă vârstelor şcolare, reprezentând mai moderat domeniul, ştiinţa respectivă, pe când cu îndepărtarea de centru aceasta devine tot mai dură, mai elitistă, mai extremistă. Aici aş vedea poziţionate centrele de excelenţă. Este evident că, cu cât mai puternic diferiţii inspectori trag de profesorii materiilor respective să aducă rezultate la concursurile corespunzătoare, cu atât mai mult elevii – aflaţi în centru – sunt traşi în toate direcţiile. Învăţământul actual performant românesc trage de elev – de elevul capabil – în toate părţiile (imaginaţi-vă în tabloul materiilor în formă de Pizza pe fiecare felie ancorat un vector care trage în exterior); dimpotrivă, în învăţământul din multe ţări materia vine mult prea indulgent către elevul “cocoloşit” în centru, cerându-i mult prea puţin (imaginaţi-vă în fiecare felie atenţia profesorilor reprezentată prin toţi vectorii orientaţi înspre centru). Într-un învăţământ sănătos atenţia fiecărei materii şi a fiecărui profesor ar trebui să fie însă îndreptată într-un echilibru sustenabil, în egală măsură către nevoile şi posibilităţile elevului, dar şi către excelenţa domeniului respectiv, între anumite limite profesorul reuşind să vină astfel în întâmpinarea fiecărui elev.
Din păcate este sub demnitatea unor profesori a face paşi spre elevul bulversat în centrul acestei hore năucitoare a materiilor şcolare. Alteori profesorii sunt obligaţi să se prezinte într-o atitudine ştiinţifică rece, cu un limbaj superior, un exemplu în acest sens fiind renumita situaţie masă/greutate impusă în vocabularul fizicii, prin care este pregnant evidenţiată ruperea ştiinţei de vorbirea maselor largi, a nespecialiştilor.
De multe ori am folosit modelul Pizza cu vectorii săi pentru a explica părinţilor ce se întâmplă, de ce copilul lor este atât de bulversat de acesastă şcoală românească mult mai dură decât cea pe care au absolvit-o ei pe vremuri. Dar nici acest model nu poate prezenta toate problemele existente (am putea alege un model tridimensional, sferic – poate un pepene? – dar să nu exagerăm), aşa că haideţi să trecem la un model ceva mai liber.
Matematica în orchestra materiilor – modelul orchestrei cu prim solist
Un domn inspector de matematică spunea odată că există două tipuri de materii: matematica şi celelalte. Şi în mare parte avea dreptate: în tot spectacolul şcolar actual ce se derulează de-a lungul anilor în faţa copilului în dezvoltarea sa, matematica a ajuns la ora actuală să joace un rol atât de important şi de diferit faţă de restul materiilor, încât reprezintă clar o categorie aparte, atât de diferită faţă de tot ce o înconjoară încât situaţia este percepută de către foarte mulţi ca o ruptură clară (matematica şi restul materiilor).
Pentru a înţelege mai bine luaţi ca exemplu felul în care se poate obţine de pildă nota 8 (opt) la diferitele materii; sau nota 9 (nouă). Luaţi o notă şi imaginaţi-vă cât de uşor se obţine de către un elev neutru (nici prea bun, nici prea slab, fără talente deosebite într-o direcţie sau alta). Veţi realiza repede discrepanţa între cât de greu se obţine o notă la matematică şi aceeaşi notă la educaţie fizică, de pildă.
Dificultatea matematicii este accentuată şi de limbajul super-sofisticat ştiinţific, de multe ori folosit inconştient pentru a impresiona: Oamenii de ştiinţă, mai ales cei în contact strâns cu publicul, suferă adeseori de tentaţia de a-şi face, uneori gratuit, adeseori din interes, vorbirea deosebită de cea vulgară şi deci, după părerea lor, superioară, olimpiană, impresionantă.
Cum reacţionează uneori elevii la aceste excese, poate fi exemplificat de pildă prin porecla dirigintei din filmul Liceeni. Mai ţineţi minte cum o chema? ISOSCEL! Treaba vine de la faptul că într-o pronunţie naturală cuvântul iese cu litera ş: isoşcel. Îmi şi închipui câte profesoare o fi urlat de-a lungul timpului către elevi neatenţi la felul cum pronunţau numele acestui triunghi.
Desigur că nici ceilalţi colegi nu dorm. În funcţie de personalitatea unuia sau a altuia apar în diferite situaţii profesori la alte materii care doresc să-şi aroge o importanţă la fel de mare ca profesorul de matematică. Astfel, în această orchestră în care apar mai mulţi solişti, lucrurile o pot lua uneori razna pentru elevi. Ştiu de pildă două situaţii din alte şcoli unde cele mai grele probleme sunt întâmpinate de către elevi la chimie.
O situaţie urâtă apare şi atunci când mai mulţi colegi, care au acumulat evidente frustrări din cauza matematicii în viaţa de elev, se coalizează împotriva colegului de matematică, acesta intrând în colimatorul răutăţilor celor ce au avut de suferit în copilărie din cauza profesorilor lor de matematică. Acuza cea mai frecventă este “că îi chinui pe săracii copii”. Desigur, însă, că odată ce copiii lor personali ajung în clasele premergătoare examenului, sub îndrumarea colegului cel păcătos în ale matematicii, atunci tot ei vor avea pretenţii de matematică cât se poate de serioasă de la cel pe care îl atacau pe vremuri.
Las onoratul cititor să tragă concluzile potrivite după această lungă filozofie, urmănd ca să acţioneze pe viitor ca atare. Cu modestia cuvenită, C. Titus Grigorovici, în vara 2017