Îngrozită de matematică

O analiză a articolului Claudiei Chiru din 11.09.2017 de pe Republica, cu titlul Am fost îngrozită de matematică şi ştiu cum se simt azi elevii din faţa mea. De aceea, încerc să o predau puţin altfel.

Oamenii ajung în viaţa de adult cu anumite amintiri – pozitive sau negative – despre matematica din şcoală. Uneori aceste amintiri sunt deosebit de preţioase pentru că ne dezvăluie cu claritate anumite aspecte ale vieţii matematice din şcoală, aspecte ce ţin de predarea matematicii şi din care noi, profesorii, ar trebui să învăţăm. De la actualii matematicieni primim mai greu astfel de „bule cu impresii din trecut” (probabil că noi nu vrem să ne divulgăm amintirile cu slăbiciuni matematice din copilărie). Iată însă că o altă persoană ne-matematician se hotăreşte „să pună cărţile pe faţă” şi să ne arate cum a suferit în copilărie din cauza unei predări nepotrivite a matematicii, mai exact spus, din cauza unei profesoare de matematică. De data asta este vorba chiar de un cadru didactic, o învăţătoare, care se luptă din răsputeri să iasă din paradigma în care a fost crescută, căutând cu înverşunare metode mai bune de a preda. În continuare reiau mare parte din articolul respectiv, lăsându-vă pe dvs, să trageţi concluziile de rigoare.

*

Nu ştiu alţii cum sunt, însă eu, când îmi aduc aminte de chinul prin care am trecut în anii de şcoală ai ciclului gimnazial la matematică…mă înspăimânt şi-mi dau seama că această amintire amară nu-mi va dispărea toată viaţă. 

De fiecare data când intra în clasă doamnă profesoară, sângele îmi îngheţa în vene şi paralizam, mă rugăm în gând să nu mă asculte şi mă concentram asupra respiraţiei, pentru că mi se părea că este prea zgomotoasă şi îi va atrage atenţia asupra mea. Bineînţeles că o dată la o perioadă de timp era rândul meu să fiu ascultată şi scoasă la tablă, iar atunci când acest calvar se dezlănţuia, nu ştiam să fac niciun exerciţiu şi luam de obicei nota 4, 5 sau 6 şi mă simţeam umilită în faţa întregii clase

Cu aceste note m-am chinuit toţi cei patru ani şi, desigur, intensitatea sentimentelor creştea pe măsură ce avansam în materie, odată cu trecerea anilor şi creşterea gradului de dificultate. Mă simţeam proastă şi eram convinsă de asta. Eram inferioară colegilor mei la această materie, toată lumea o ştia şi mă tratau că atare. Din toată matematică celor 4 ani nu cred că am învăţat mare lucru până a sosit momentul admiterii la liceu şi mama a decis să merg la meditaţii la oraş pentru că voiam să intru la Colegiul Pedagogic şi eram sigură că nu voi trece de matematică.

Noua doamnă profesoară era caldă, explica atent exerciţiile, cu calm, eu le înţelegeam, însă nu eram convinsă că matematica este accesibilă pentru mine şi că o voi putea privi vreodată în viaţă fără să-mi fie frică de muşcătura ei.

Reîntoarsă în învăţământ, am observat că elevii cu care interacţionam aveau minţi pentru matematică sau nu, balanţa era oarecum echilibrată între comunicare în limbă română şi ştiinţa numerelor. Am observat copii care priveau în gol, aşa cum obişnuiam şi eu să privesc în anii de şcoală, alţii cărora le transpirau mâinile şi nu mai puteau scrie, alţii care cereau voie la toaletă de nenumărate ori în timpul unei ore; într-o zi, chiar am observat un elev care mişca ritmic din picioare pe sub bancă şi se înroşise foarte tare la faţă și am decis într-un moment de revelaţie absolută că vreau să-i ajut. Am început să-mi ajut elevii schimbându-mă pe mine, lucrând cu propria mentalitate şi încercând să ies din tiparele în care am fost înghesuită pe băncile şcolii, am început să identific copiii senzoriali, copiii hiperactivi şi pe cei timizi, am găsit soluţii pentru fiecare în parte, i-am ţinut de mână şi i-am asigurat că nu mă voi supăra dacă vor răspunde greşit şi nici nu-i voi umili în faţa colegilor, le-am spus că fiecare minte este diferită, funcţionează într-un mod special şi fiecare exerciţiu sau poveste matematică ne permite să sărbătorim bunătatea fiecăruia dintre noi şi ne testează nivelul de anduranţă şi acceptare.  

Am descoperit că matematica are un ritm propriu în mintea fiecărui copil, ritm pe care eu nu îl pot influenţa, însă îl pot identifica şi respecta ca atare, am început să le permit elevilor mei să lucreze în echipă şi să se ajute atunci când se împotmolesc într-un raţionament din dorinţa de a-i aduce în ZPD – Zona Proximei Dezvoltări a lui Vygotky şi am început să văd artificii pe tavanul clasei. Din acel punct, elevii mei au prins şi ei gustul matematicii astfel organizate în sala de clasă şi au început să iubească momentele de lucru. Toată această sărbătoare s-a transferat şi către celelalte materii, iar noi am început să lucrăm mai bine în echipă şi apoi din ce în ce mai bine şi individual. 

Apoi (…) am început să le dau elevilor mei libertatea de a gândi şi de a-şi dezvolta propriile raţionamente înainte de a le transfera eu cunoştinţele mele, i-am lăsat să descopere, să încerce, să greşească şi să se bucure (…).

Totul a început să se clarifice şi în mintea mea. Mă urmăream şi îmi dădeam seamă că mă bucuram şi eu alături de ei, descoperind secretele matematicii. Anul acesta îi voi învăţa tabla înmulţirii şi nu i-am lăsat să o memoreze în vacanţa de vară pentru că vreau să le pregătesc o sărbătoare a adunării repetate şi apoi un bal al înmulţirii, vreau ca elevii mei să iubească tabla înmulţirii aşa cum eu nu am făcut-o.
La început de an şcolar vă împărtăşesc povestea mea matematică pentru că îmi doresc să inspir persoanele care stau în faţa unei clase întregi de elevi spre abordarea unei predări experienţiale, cu joc şi poveste, aşa cum generaţiile anterioare nu au cunoscut-o, care însă, este croită perfect pentru noua generaţie de copii.

Share on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on LinkedInEmail this to someone

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Solve : *
8 + 1 =