Category: Editoriale

De câţiva ani au început să apară prin revistele străine de aranjamente interioare diferite corpuri geometrice cu rol decorativ. Bunica ar fi folosit cuvântul bibelouri, dar folosirea acestora trece mult de simplu obiect decorativ, acestea fiind integrate în diferite contexte, alături de plante, lumânări sau becuri. Curentul a ajuns să fie preluat şi de marile lanţuri de magazine, aşa că ne este tot mai des dat să găsim şi la noi prin magazine diverse corpuri geometrice decorative. Toate acestea se bazează de fapt pe frumuseţea evidentă a acestor corpuri, frumuseţe geometrică ce este actualmente clar “pe val”. Oare ce facem noi la orele de matematică, de această frumuseţe nu mai ajunge la sufletul elevilor? Oricum, de obicei sunt folosite corpuri din afara programei de matematică, în general corpuri care să-ţi dea de gândit. În postarea de faţă am selectat doar câteva din multitudinea de exemple.

Vara aceasta, pe când ne pregăteam să încheiem şcoala, mai exact chiar în ziua când elevii de clasa a VIII-a se strânseseră dimineaţa la şcoală pentru proba EN la matematică, un elev drag din clasa a V-a a venit la mine cu un corp. Am izbucnit entuziasmat şi m-am adresat cu acest corp direct grupului de elevi de a VIII-a într-o ultimă încercare de a le mai picura ceva matematică în minţile stresate (faptul că acest corp seamănă foarte mult cu cel din problema de la sub. III, 2 am constatat cu uimire pe la prânz). Apoi am înţeles că acest corp era de fapt cadou pentru mine. Aşa că i-am mulţumit cu drag elevului respectiv şi mai târziu printr-un SMS mamei elevului: Vă mulţumesc f. mult pt. tetraedrul regulat cu liniile mijlocii ale feţelor formând un octaedru regulat J. Titus  Spre seară a venit şi răspunsul: Ioii…mi s-au blocat neuronii. J Cu mare drag. Copilu’ a ales cadoul. “Wow… ce i-ar plăcea lui Titus piramida asta. I-o cumpăr din banii mei”. Aşa cevaaa … O seară frumoasă. (Cumpărată din JYSK)

Ulterior (era deja vacanţă) am găsit pe coridoarele din Iulius Mall (Cluj) un stand de prezentare ornat cu ghivece multicolore în formă de dodecaedru regulat.

Tot în Iulius Mall, la florăria Magnolia am fotografiat o plantă care creşte în aer încadrată într-un octaedru regulat. Undeva în vara lui 2017 am fotografiat pe mesele unei terase din centrul Clujului următoarea decoraţiune, o grădinuţă micro-seră în formă de dodecaedru regulat. Ultima dată acest corp apărea în România în anii ’60-’70 (doar) pe coperta unui manual de clasa a VIII-a avându-l ca autor pe profesorul A. Hollinger.

Revenind în prezent, vara aceasta am achiziţionat dintr-un magazin Leroy Merlin o lampă suspendată în formă de icosaedru regulat. Nu ştiu unde o voi agăţa, dar, de cumpărat am cumpărat-o. Acesta este corpul dual, corpul pereche, al dodecaedrului regulat şi da, şi acest corp era reprezentat alături de celălalt pe manualele profesorului Hollinger. Această lampă există actualmente în oferta magazinului, desigur alături de o lampă similară dodecaedrică (cea icosaedrică este albă şi cu un bec, cea dodecaedrică este neagră şi cu trei becuri). Acestea sunt două din cele cinci corpuri perfecte, aşa numitele corpuri platonice. Un dodecaedru similar negru era folosit prin toamnă ca decoraţiune pentru vitrină de către magazinele de încălţăminte ecco.

În urmă cu câţiva ani am achiziţionat din magazinul JYSK un lămpaş pentru lumânare în forma unui corp arhimedic pe care vă las bucuria a-i găsi singuri denumirea (în poză în stânga, alături de altul achiziţionat dintr-un magazin second-hand). Corpurile arhimedice sunt trunchieri ale corpurilor platonice, având diferite feţe poligoane regulate, dar păstrând constant unghiul diedru dintre două feţe alăturate (căutaţi pe net platonic/ arhimedic solids)

Înapoi în 2017 am achiziţionat din Kaufland un suport de lumânare de masă în forma unui corp cu feţe pătrate şi triunghiuri echilaterale. Acesta nu mai este corp arhimedic, dar este foarte decorativ.

Închei cu o selecţie de trei poze din revistele franţuzeşti CAMPAGNE DECORATION (numere din 2017 sau 2018, achiziţionate dintr-un magazin inmedio), ce prezintă interioare din diferite case. Primele două prezintă etalarea banalului cub (ce frumos poate să arate un cub!), pe când ultima poză oferă o adevărată provocare: este vorba de un obiect vechi (vintage, cum spun aceştia, făcut cine ştie când) în forma unui dodecaedru regulat cu anumite diagonale ale feţelor sale pentagonale, diagonale astfel alese încât să formeze un cub, totul amplasat pe un suport, pentru “a pluti” misterios în aer. Închei cu certitudinea că şi onoraţii cititori vor găsi alte exemple în acest sens. CTG (cu scuzele de rigoare pentru calitatea slabă a ultimelor trei poze)

Din start trebuie să acordăm toate creditele şi să exprimăm sincerele laude la adresa tuturor celor care au făcut posibil acest eveniment la Cluj: Chapeau! (aşa cum zice francezu’), adică Jos pălăria! De la primele gânduri vizionare de a construi o sală polivalentă modernă la Cluj (alături de superstadionul cel nou), prin toate luptele de materializare a proiectului, apoi prin ultimii ani când Clujul ca întreg s-a rodat în organizarea a tot mai mari evenimente (UNTOLD-ul fiind doar vârful de lance “cel mai zgomotos” în acest sens), la cei care au folosit oportunitatea din urmă cu doi ani de a aduce OIM la Cluj şi până la toţi cei care au muncit în organizare şi în realizare. Faţă de toţi: Jos pălăria! Astfel Clujul a ajuns într-adevăr şi cu drepturi depline în 2018 Capitala Mondială a Matematicii. Da, Clujul a devenit tot mai mult “the place to be!”, o destinaţie turistică de vacanţă, pe un spectru foarte larg de domenii, conform preocupărilor cetăţenilor săi, iar matematicienii au ajuns din nou “în linia întâi”.

Ziarul Făclia de Cluj a fost în această vară deosebit de activ în relatarea evenimentelor de la  OIM, d-na Monica Tripon aducând multe date culese de peste tot, dar şi oferind câteva interviuri cu cei implicaţi în organizarea evenimentului. În interviul cu dl. Prof. Cătălin Gheorghe, leaderul echipei României la IMO 2018, publicat în ediţia de vineri 20 iulie, alături de analiza rezultatelor echipei române, apar şi câteva elemente despre organizare.

M.T.: Cum apreciaţi că s-a desfăşurat, din punct de vedere al organizării şi coordonării, ediţia IMO de anul acesta, de la Cluj, comparativ cu celelalte ediţii, din alte oraşe ale lumii, la care aţi participat cu echipa României? S-a ridicat Clujul la înălţimea aşteptărilor? Cătălin Gheorghe: Am să spun câteva vorbe despre coordonare. Trebuie ştiut că am avut coordonatori din “categoria gold”. Foştii noştri olimpici au acceptat să vină să “pună umărul” ca totul să fie foarte bine. Puţine sunt naţiunile care ar putea să aducă coordonatori de un asemenea nivel, care să-şi aibă “originea” chiar în ţara organizatoare.

Legat de organizare, spuneam înainte de a începe olimpiada că până la acel moment totul a funcţionat impecabil, sperând că “efectele” acestei munci se vor vedea între 3 şi 14 iulie. Însă ce s-a întâmplat în timpul olimpiadei a întrecut aşteptările. Pot să divulg câteva comentarii din interior. Leaderul din Coreea de Sud mi-a spus că el crede că aceasta este cea mai bună organizare din ultimii ani. Englezii (ei vor organiza în 2019 olimpiada), ca şi ruşii (organizatori în 2020), erau un pic “nemulţumiţi” pentru că, se pare, “ştacheta” organizării a fost (spuneau ei) ridicată mult prea sus şi se va face mereu comparaţie cu ediţia din Cluj.

Acum câteva săptămâni ziceam că doar un nume îmi este cunoscut dintre organizatori. Acum, pe lângă numele Mariana Pop am să-l adaug şi pe cel al lui Valentin Cuibus. Cei doi, ajutaţi de alte zeci, au format o echipă care cred că ar fi fost, glumind, iarăşi în top, în clasamentul pe medalii, dar şi pe puncte. Eu personal mă înclin în faţa lor.

Tot în ziarul Făclia de Cluj în ediţia de luni, 30 iulie Monica Tripon a adus un nou interviu, de data asta cu dl. Inspector şcolar general Valentin Cuibus, cel care a fost şi managerul ediţiei 2018 a OIM, interviu publicat sub titlul (pompos, dar realist) O vară fierbinte la Inspectoratul Şcolar Judeţean Cluj. Iată, în continuare, legat de organizarea, coordonarea şi gestionarea evenimentelor, câteva citate din acest interviu.

Valentin Cuibus: Mulţumiri tuturor pentru felul cum s-au implicat şi mulţumiri celor 400 de voluntari, fără de care ar fi fost imposibilă toată această “mişcare de forţe”, pentru că a fost o mişcare de forţe. Cred că aprecierea cea mai semnificativă a venit din partea preşedintelui board-ului IMO, Geoff Smith, care a spus, împreună cu leaderul Rusiei (pentru că Londra şi Sankt Petersburg vor fi următorii organizatori ai olimpiadei): “Aţi ridicat organizarea IMO la un nivel mult prea sus, pe care ne va fi foarte greu să îl atingem în anii următori”. Este, până la urmă o recunoaştere a felului cum s-a desfăşurat această olimpiadă internaţională şi a faptului că ea a însemnat ceva pentru Cluj şi pentru România. (…)

Am avut parteneri mai mult din mediul de afaceri decât instituţionali şi mulţumim tuturor, pentru că s-au implicat extraordinar în desfăşurarea evenimentului, şi lucrul acesta s-a văzut. (…) sunt peste 60 de agenţi economici care s-au implicat în organizare şi lucrul acesta s-a văzut, în sensul că au fost resurse pentru ca totul să se desfăşoare în cele mai bune condiţii.

Despre implicarea autorităţilor locale dl. Cuibus are doar cuvinte de laudă: N-am avut nici cea mai mică problemă! Am şi făcut o întâlnire, după IMO, şi le-am mulţumit tuturor, pentru că atât instituţiile din subordinea Prefecturii, cât şi instituţiile din subordinea Primăriei s-au implicat şi, cel mai important, n-au spus niciodată “Nu se poate”, ci au căutat soluţii ca să rezolve problemele care au apărut. Şi, gândiţi-vă că au apărut foarte multe, în momentul în care îţi vin participanţi din 114 ţări, începând cu vizele, transportul, cazările, modificările de sosiri cu avionul, deci foarte multe lucruri pe care nu puteai să le gestionezi fără o echipă care să înţeleagă că trebuie să se adapteze la situaţia concretă a momentului.

Într-un număr precedent de joi, 26 iulie, dl. Prof. univ. Dorin Andrica de la catedra de geometrie a Facultăţii de matematică clujene, în calitate de preşedinte al comisiei de coordonare a celei de-a 59-a ediţii a IMO, a adus elemente inedite despre organizare.

Dorin Andrica: Am asistat la selecţia problemelor propuse în cele două zile de concurs şi am organizat procesul de corectare. (…) corectura lucrărilor se face în paralel, de către delegaţiile ţărilor participante şi de către comisia de coordonare. Confruntarea notelor s-a făcut în zilele de coordonare, după un program stabilit riguros pe probleme şi ţări. Pentru fiecare problemă au fost şase mese de coordonare. La problemele 2-5 au fost câte doi coordonatori la fiecare masă, iar la problema 1, câte trei coordonatori, deci în total am avut 78 de coordonatori (partea aritmetică a acestei descrieri nu e clară, cred că trebuia “la problemele 2-6”; la nivelul OIM şi aritmetica devine mai greu de înţeles; iată o încercare de traducere: 6 mese x 5 probleme x 2 coordonatori + 6 mese x 1 problemă x 3 coordonatori = 60  + 18; vedeţi de unde vine ordinea operaţiilor?). Dintre aceştia, 76 au fost români, iar doi au fost invitaţi străini (UK şi Mexic). Pe lângă coordonatori, am mai avut câte un căpitan de problemă, deci comisia de coordonare a fost formată din 85 de persoane, adică 84, plus preşedintele comisiei, care am fost eu.

Este remarcabil faptul că 51 de coordonatori români sunt foşti olimpici, care în prezent studiază sau ocupă poziţii în universităţi din străinătate. Aceştia au răspuns fără ezitare invitaţiei de a face parte din comisia de coordonare. Am putea spune că IMO 2018 s-a întors acasă, în România, şi cu ea s-au întors şi o bună parte din foştii olimpici români.

Monica Tripon: Cum apreciaţi organizarea IMO la Cluj-Napoca? A fost, această organizare, la nivelul celor din celelalte oraşe ale lumii? Dorin Andrica: Nu cred că se poate reproşa ceva legat de organizare. Programul a fost organizat foarte bine şi a fost respectat punct cu punct. Din discuţiile pe care le-am avut cu reprezentanţi ai unor delegaţii, aceştia au fost încântaţi de locaţie, de program şi de ospitalitatea românească. Ei au fost foarte impresionaţi de numărul mare al voluntarilor care au contribuit din plin la reuşita IMO 2018. (Cei care îl cunosc pe dl. Prof. Andrica şi felul său reţinut de a vorbi vor înţelege mai bine aceste rânduri ca o mare laudă la adresa organizării.)

În postarea precedentă, în care am adunat elemente de analiză a rezultatelor echipei României la această olimpiadă (analiză ce a scăpat un pic de sub control în lungime) am avertizat că tratarea subiectului poate ajunge interminabilă (multă cerneală va mai curge pe Someş şi pe Dâmboviţa pe această temă). Ca un alt P.S. la partea de analiză a rezultatelor, iată un nou episod în acest sens. Interviul cu dl. Andrica publicat în ziarul Făclia de Cluj de joi, 26 iulie, apare sub titlul Rezultatul obţinut de echipa României la IMO ilustrează “şi tendinţa descendentă a nivelului şcolii din ţara noastră”, la început Monica Tripon citând dintr-un interviu precedent cu dl. profesor: (…) din multe puncte de vedere, sistemul românesc actual de învăţământ este “un hibrid între ceea ce a fost în perioada comunistă şi ceea ce dorim să fie de fapt”. Vedeţi din nou exact ce am spus în postarea precedentă de pe pentagonia.ro: adevăruri spuse “cu jumătate de gură” şi lăsate să plutească în aer, să înţeleagă fiecare “ce vrea şi cât îl duce mintea”.

Monica Tripon: În interviul pe care l-aţi acordat ziarului Făclia înainte de începerea olimpiadei spuneaţi că “din multe puncte de vedere, IMO reflectă sistemul de învăţământ al unei ţări la nivel de elite”. (…) Care consideraţi că este “lecţia” acestei ediţii a IMO (şi urmează iarăşi în întrebare expresia cu soarta învăţământului românesc)?

Dorin Andrica: Cred că rezultatul obţinut de echipa noastră la această ediţie a IMO ar trebui să tragă un semnal de alarmă. Poate că a sosit momentul să ne uităm şi noi la programele din unele ţări care în ultimii ani au obţinut rezultate deosebite, să preluăm anumite idei şi să le adaptăm la sistemul nostru.

Cu alte cuvinte, ca să încercăm să încheiem conciliant între cele două extreme matematice şcolare, adică între preocupările câtorva pentru cei mulţi, cei 99,99%, şi preocupările “celor care se ocupă de soarta învăţământului românesc” pentru cei puţini dar “tari”, adică pentru olimpicii de vârf, cei 0,01%: nu doar matematica pentru toţi elevii, matematica de la nivelul de bază, este “la pământ”, dar şi matematica pentru olimpici, matematica la nivelul elitelor, este “în aer”!

În final doresc doar să-mi exprim un ultim gând de vară “de la Cluj”: între timp au ajuns să vuie peste oraş şi peste toate dealurile înconjurătoare ritmurile nespus de ţăcănite ale UNTOLD-ului. Bumţi-Bumţi după prânz, spre seară, în continuare prin noapte şi tot aşa mai departe pââââână la 8 dimineaţa (pe la 8 şi un sfert se cam termină; acesta o fi urmaş al “sfertului academic”?). Depinde doar de cum bate vântul (ad literam): dacă vântul bate de la tine spre Cluj-Arena, atunci ai linişte; dacă vântul bate dinspre stadion către tine, atunci Bumţi-Bumţi!!!! Ce interesant este să lucrezi la un text despre IMO, savurând o cafeluţă la 7 dimineaţa, pe ritm de Bum-Bum-Bumţi-Bumţi, Bum-Bum-Bum! CTG

Ziarul Făclia de Cluj a publicat un interviu cu domnul Cătălin Gheorghe, leaderul echipei României la IMO 2018, în ediţia de vineri 20 iulie, pe aproape o pagină întreagă  (pag. 11). Prof. univ. dr. Cătălin Gheorghe este prodecan al Facultăţii de Matematică şi Informatică a Universităţii din Bucureşti şi director general al Societăţii de Ştiinţe Matematice din România. Interviul este pe alocuri surprinzător pentru că atinge anumite aspecte pe care de obicei le considerăm de la sine înţelese. Acestea sunt însă lăsate la libera imaginaţie a fiecăruia, iar dacă discuţia ajunge prea aproape de revelarea crudului adevăr, gândurile respective „le împingem sub preş”. Vorbesc aici de gândurile care contravin paradigmei în care am fost forţaţi să gândim prin politica de partid şi de stat în anii ’80 şi de care încă nu ne-am descotorosit nici după un sfert de secol. Interviul este vast şi atinge aspecte importante – atât pozitive, cât şi negative – astfel încât am considerat că trebuie cunoscut de cât mai mulţi, preluându-l în mare parte, în pasaje selectate şi uneori rearanjate. Datorită diversităţii subiectelor atinse, le voi trata în mai multe postări. În prezenta selecţie voi prelua şi voi comenta doar elementele legate de analiza rezultatelor echipei noastre la această OIM. Semnatara articolului din care citez este din nou Monica Tripon.

Astfel, Cătălin Gheorghe consideră că „ţinând cont de medaliile obţinute de copii noştri”, rezultatul este mai bun decât cel de anul trecut, de la Rio. (deja se simte o notă de discurs defensiv, ce arată că, la momentul interviului existau deja întrebări despre nivelul rezultatelor oarecum „sub nivelul aşteptărilor”; atitudinea defensivă, de justificare se găseşte şi în alte puncte ale articolului citat) În opinia sa, „dacă nu am fi fost «pe teren propriu»”, la ediţia 2018 a IMO „am fi avut două medalii de aur şi nu una”…. medalia de argint a fost la doar un punct de aur… unul din cei doi copii care au obţinut menţiune a fost şi el la doar un punct de bronz. (Iarăşi, o noanţă lăsată la libera imaginaţie a fiecăruia: cu ce ne-a dezavantajat participarea «pe teren propriu»? Să fie oare filtrul ziariştilor care lasă întotdeauna lucrurile într-un «clar-obscur» ameţit, din care nu ştim ce să înţelegem; oare fac asta intenţionat sau din neştiinţă? Spun acest fapt pentru că pe un matematician nu îl putem suspecta că vorbeşte «înceţoşat»). „Să ne bucurăm acum de ce avem «de bucurat»”, şi „merită să-i felicităm (necondiţionat) pe copiii noştri”.

M.T.: Felicitându-i pe aceşti tineri minunaţi, rămâne, totuşi, întrebarea: de ce, totuşi, doar locul 33? … este cu adevărat scorul obţinut anul acesta de România cel mai slab din istoria IMO? Cătălin Gheorghe: Poate ar trebui lămurit un lucru de la început. OIM este o competiţie individuală. Se face, într-adevăr un clasament în urma punctelor adunate de fiecare echipă, dar acesta este neoficial. Dacă ar fi să ne uităm la medaliile obţinute de copiii noştri, rezultatul nu este slab. Eu îl consider mai bun decât anul trecut. …. Locul mai puţin bun obţinut în clasamentul (pe echipe), într-adevăr cel mai slab de când există această competiţie, a fost ocupat din cauza punctajului foarte slab a doi dintre copii. Nu vreau ca „etichetarea” rezultatului din acest an ca „cel mai slab” să umbrească prestaţia celor patru care au fost la înălţime. (o analiză şi o „traducere” mai detaliată a acestor rânduri voi face după epuizarea citatelor)

M.T.: Care consideraţi că este „lecţia” IMO 2018 pentru cei care decid «mersul» învăţământului românesc, pentru profesori, pentru elevi şi pentru părinţi, deopotrivă?  Cătălin Gheorghe: Ar putea fi spuse multe, aici. Nu ştiu câţi cunosc acest fapt, dar în perioada mereu amintită, atunci când România era în „top 10”, exista o pregătire centralizată, organizată de minister. Lotul lărgit (de 40 de copii din toată ţara) se reunea în ultimul trimestru într-o singură clasă de excelenţă. Exista o perioadă de pregătire comună de 2-3 luni. Un alt aspect este cel al Bacalaureatului. … Bac-ul pentru „olimpici” este „plasat” mereu în perioade care încurcă mult pregătirea sau selecţia loturilor … Am un mesaj şi către părinţi. Mirajul universităţilor de top din străinătate îi face să pună multă presiune pe copii. Ca urmare a acestui fapt, participarea la olimpiadă devine de multe ori doar o rampă de lansare către a face „studiile afară”, bucuria de a face matematică trecând pe planul doi. Eu nu spun că este anormal ca cei mai buni să-şi dorească să studieze la Harvard, Princeton sau Oxford, dar acest lucru trebuie să vină natural, fără presiune. Iată, aşadar, trei motive care poate că influenţează negativ rezultatele actuale ale olimpicilor. … În final vă spun „să ne bucurăm de bucuria copiilor noştri” care au adus din nou medalii României.

*

Da, astfel decurg discuţiile post-IMO. O analiză a acestor rânduri este supusă pericolului de a deveni interminabilă. Să începem cu un aspect mai simplu, ce a apărut în ultima întrebare, unde în ziar era folosită de fapt exprimarea „soarta învăţământului românesc”, eu schimbând în „mersul învăţământului românesc”. Ne plac cuvintele mari, cât mai mari, uneori mult prea mari: păi, dacă vorbim de soartă, atunci aceasta este şi nu o decide cineva. Cu alt cuvinte, soarta este decisă la “nivelul divin”, pe când cei care decid mersul învăţământului nu sunt zei (ce-ar fi spus regretatul Neagu Djuvara cu ale sale analize a regimurilor fanariote din ţările române?). Cred că varianta cu mersul învăţământului românesc este mai umană, mai corectă în acest context. În afara analizei folosirii unei exprimări exagerat de pompos „literare”, rămâne întrebarea: de ce ar trebui să folosim un astfel de limbaj? Păi, aşa ne-am obişnuit pe vremea „lui Nea Nicu”, când toate articolele se luptau să proslăvească. Îmi vine în minte doar o comparaţie: la melodia din anii ’90 Pump Up the Jam (Technotronic) nişte nemţi stupizi au făcut o parodie Pump Ab das Bier (Werner Wichtig); eu cred că aici avem doar o manifestare a fenomenului de Pump up the national Ego, fenomen cu care suntem obişnuiţi la mai toate luările de cuvânt publice (fostul prim-ministru Dacian Cioloş reprezintă o mare excepţie în acest sens, dar sunt şi mulţi alţii care nu epatează cu figuri de stil “literare” atunci când vorbesc în public).

Aceste gânduri ne duc mai departe spre un altul şi mai ciudat: a întreba despre soarta, adică mersul învăţământului românesc pe leaderul lotului naţional pentru OIM şi a primi de la dânsul un răspuns legat strict despre cum se pot ridica rezultatele “olimicilor noştri” din nou la nivelul de altădată, această întrebare şi acest răspuns par să reducă situaţia, adică soarta învăţământului, doar la nivelul rezultatelor la OIM. Pardon!? Unde sunt restul de 99,99% dintre elevii români în subiectul acestei întrebări? (am fost tentat să scriu 99,(99)%, ceea ce i-ar fi redus pe cei şase cel mult la un insignifiant epsilon; nu vreau să le neg în nici un fel valoarea, dar cantitativ pe acolo discutăm). Realitatea este însă că în ultimii 30-40 de ani toată atenţia celor care s-au ocupat de „mersul învăţământului românesc” s-a cam îndreptat în principal în direcţia creşterii rezultatelor vârfurilor (de abia în ultimii ani lucrurile au început să se schimbe). Surprinzător este faptul că aceasta este şi poziţia din care privesc oamenii de rând (în fiecare an primesc laude de la părinţi din şcoală, de la clase mai mici, legat de “frumoasele rezultate”, doar pentru că există în fiecare an şi câte un 10 sau alte note în apropierea lui 10; se pare că nimeni nu se uită la notele sub cinci, ci doar la vârfuri). Vă las pe dvs. să gândiţi întrebarea corectă ce trebuia pusă d-lui Cătălin Gheorghe, la care dânsul a răspuns conform poziţiei ocupate (eu nu contest răspunsul, ci doar forma întrebării).

Ajungem acum şi la analiza subiectului principal al acestei părţi de interviu, pe care îl pot traduce sec şi vulgar în felul următor: Nu ne este suficientă o medalie de aur (şi toate celelalte mai slabe)! Vroiam şi noi un loc mai bun pe naţiuni, care să corespundă orgoliului nostru naţional în acest sens. Eu zic că despre asta este vorba. Putem spune şi mai agresiv: “Cum adică, noi care suntem cunoscuţi în lume ca cei mai …” şi noi cu “olimicii noştrii”, NOI SĂ FIM DOAR PE LOCUL 33 PE NAŢIUNI? SCANDAL!!! Data trecută când am organizat NOI olimpiada, în ’96, am fost primi pe naţiuni; acum doar locul 33 (alături de Franţa!?, da cine-s francezii în domeniul ăsta?!) Eu cred că acestea sunt cuvintele nescrise din spatele acestei părţi de interviu. Despre această atitudine de aşteptare neîmplinită este vorba în interviul citat (şi probabil în multe alte reportaje despre rezultatele la această olimpiadă), despre o stare de nemulţumire arţăgoasă, preţios pretenţioasă, şi despre alegerea şi scoaterea în evidenţă aspectelor mai slabe, despre împingerea acestora “în faţă”. Oare cum se simt cei doi care au luat “doar menţiune”. Vă zic eu: nu ne-o vor ierta niciodată! Cunosc două cazuri oarecum similare şi cam ştiu ce-a fost în sufletul lor: niciodată n-au mai vrut să aibă de-a face cu sistemul olimpic.

Din punctul meu de vedere scandalul este eventual felul în care o personalitate precum dl. Prof. univ Cătălin Gheorghe este “pus la zid” şi trebuie să se justifice (explicaţiile situaţiei sunt OK, erau chiar necesare, dar aşteptările agresive din partea societăţii, a mass-mediei, care au dus la tonul de justificare, acestea au creeat o situaţie profund jenantă). Şi de la cine vin aceste aşteptări? Nu acuz aici pe autoarea interviului; Monica Tripon şi-a făcut doar datoria exprimând gânduri ce pluteau în aer şi fuseseră exprimate probabil de alţii înaintea dânsei. Câţi din cei care au avut aşteptări mari ştiu cum este să stai buimac în faţa unei probleme de matematică şi să nu poţi mişca nimic? Încercând o analogie, cu ce drept aş putea eu să-l critic pe pilotul german Sebastian Vettel de la Ferrari care a derapat pe asfaltul umed şi a ieşit în decor în timp ce conducea cursa din vara asta de la Hockenheim pentru Marele Premiu al Germaniei la Formula 1? Cu ce drept? Păi, cam tot aşa arată şi cei care se gândesc să critice locul ocupat de echipa României la IMO 2018.

Încotro ar trebui să meargă o discuţie pe această temă? Păi, în primul rând ar trebui să scoatem la suprafaţă, să lămurim aceste gânduri şi sursa lor (gânduri urâte, murdare); cum am ajuns să avem astfel de aşteptări? Cât de justificate sau nu sunt aceste aşteptări? Haideţi să facem un pic de istorie, dar un alt fel de istorie decât cea din manualele de specialitate. Istoria predării matematicii şi a influenţării acesteia de către politic, dar şi subiectul întrepătrunderii acestora cu sistemul românesc de excelenţă matematică, acestea nu apar la nici un autor, nu există cărţi pe această temă, nici măcar articole (din ce îmi este mie cunoscut). Aceste aspecte nu s-au scris niciodată, iar cei care pot confirma întâmplările respective sunt tot mai puţini (în urmă cu doi ani mi-au fost confirmate anumite afirmaţii, la o şuetă pe holurile UBB Cluj, de către dl. Profesor Mircea Trifu, la data respectivă secretar general al SSM, Societatea de Ştiinţe Matematice din România, care era în jurul lui 1980 inspector şcolar de matematică în Bucureşti).

*

Anii ’60: după ce efervescenţa intelectuală din România a pornit concursul OIM, au urmat ani buni în care acesta a reprezentat doar o afacere internă a blocului ţărilor comuniste (~99%). După o participare sporadică a Finlandei în 1965 (la acea vreme ţară mediană din punct de vedere politic), a urmat în 1967 intrarea “în hora OIM” a Angliei, Franţei, Italiei şi Suediei, apoi a Olandei şi a Belgiei în 1969, a Austriei în 1970 etc. De menţionat că unele din acestea au avut în primii ani doar participări sporadice (chiar şi “Marea Minune Sovietică” nu a participat la a doua ediţie, doar România şi Bulgaria bifând toate ediţiile IMO)

Anii ’70: odată cu intrarea tot mai hotărâtă a ţărilor capitaliste în această horă matematică, OIM a devenit tot mai “internaţională”. După intrarea SUA în 1974 lupta la vârf s-a polarizat mult între URSS şi SUA, România căzând tot mai tare din vârful premianţilor la OIM. În aceste condiţii “Conducerea de Partid şi de Stat” a decis luarea unor măsuri hotărâte pentru remedierea situaţiei.

Măsuri similare au fost luate în toate domeniile unde existau reprezentări româneşti în competiţii internaţionale, mai ales în zona sportivă, după rezultatele fabuloase ale Nadiei Comăneci la Olimpiada de la Montreal din 1976, care a arătat că se poate. Toate aceste preocupări erau integrate în politica acelor vremuri de a demonstra superioritatea “societăţii” pe care se străduia să o genereze cuplul Ceauşescu (şi celelalte ţări comuniste au mers mai mult sau mai puţin pe această cale, mai ales fosta Germanie Democrată care era în strictă comparaţie cu cealaltă Germanie, cea capitalistă). În domeniul învăţământului au apărut cu timpul olimpiade internaţionale şi la alte discipline şcolare (prima OIM fusese de fapt şi de fizică, dar prima OI doar de fizică a fost în 1967, OI de chimie începând din 1970 etc. Prima IOI, adică de informatică, s-a ţinut în 1989, dar actualmente este a doua ca mărime după cea de matematică – datele au fost culese de pe wikipedia.org)

Finalul acelei decade a adus o profundă reformă şcolară (vezi postările despre Reforma uitată de pe pentagonia.ro din primăvara lui 2016) cu un accent special pe creşterea nivelului problemelor la clasă în vederea ridicării nivelului rezultatelor la olimpiade. S-au adăugat multe lecţii grele în clase tot mai mici (de pildă bazele de numeraţie la începutul clasei a V-a). În liceu au apărut diferite lecţii sau abordări tipice până atunci mediului universitar. Abordarea lecţiilor a fost ridicată, uneori cu câţiva ani (de pildă introducerea metodei grafice pentru rezolvarea sistemelor de ecuaţii chiar de la început în clasa a VII-a). Care a fost reacţia societăţii? Oamenii au început să-şi dea copiii tot mai târziu la şcoală. Astfel, dacă în anii ’70 se mergea în clasa I cu şase ani împliniţi, în 1990 se ajunsese ca elevii să fie înscrişi în clasa I de-abia după înplinirea vârstei de 7 ani şi erau deja cazuri de familii care mai aşteptau încă un an, trimiţând copilul la şcoală de-abia după 8 ani. Aceştia făceau faţă mai bine intelectualizării forţate de la toate nivelele. Urmarea o ştim cu toţii: apariţia grupelor pregătitoare la grădiniţe şi apoi, pentru rezolvarea situaţiei, mutarea acestora în 2013 din nou în şcoală drept clase pregătitoare.

Anii ’80: Bazându-se pe investiţi masive în pregătirea concurenţilor şi în generarea unei baze de selecţie naţionale bine răspândite, dar şi prin folosirea abilă, fără tupeu, a contextul internaţional, România condusă de Ceauşescu a început să urce tot mai mult pe scara rezultatelor olimpice sportive. Putem lua spre exemplu rezultatele de succes ale participărilor la cele două olimpiade din 1980 şi 1984. La olimpiada de la Moscova din 1980 (cine-l mai ţine minte pe ursuleţul Mişa, mascota acelei ediţii, cu numele complet Mikhail Potapych Toptygin???) nu au participat SUA şi alte ţări aliate din NATO, ca protest la recenta invazie a Afganistanului de către URSS (care dorea să-şi obţină o ieşire strategică la Oceanul Indian), având ca rezultat o urcare a României în clasamentul pe naţiuni.

La olimpiada de la Los Angeles din 1984 a urmat boicotul în oglindă organizat de sovietici şi de aliaţii acestora din Pactul de la Varşovia, dar – surpriză! – Ceauşescu a decis participarea României şi la această olimpiadă, obţinând cel mai bun rezultat al României în clasamentul pe naţiuni. Fără ruşi, RDG-işti şi ceilalţi ambiţioşi comunişti, ne-au mai stat în cale doar americanii (pe site-ul https://ro.wikipedia.org/wiki/Jocurile_Olimpice_de_var%C4%83_din_1984 România apare pe locul doi cu 20 medalii de aur, după SUA cu 83, dar în faţa RFG cu 17, a Chinei cu 15 şi a Italiei cu 14 etc.). La los Angeles 14 naţiuni au stat de-o parte, dar acestea luaseră la Montreal în 1976 58% din medaliile de aur (informaţie preluată de la adresa https://www.olympic.org/los-angeles-1984). Gimnasta Ecaterina Szabo a luat atunci 4 medalii de aur, clasându-se pe locul 1 la sportivi, în faţa atletului american Carl Lewis cu “doar” 4 de aur. Olimpiada de la Los Angeles a fost transmisă integral la postul naţional de televiziune; toate concursurile unde participau români cu şanse la medalii erau transmise cu comentariu entuziast (urmărit la televizoare alb negru de către oamenii de rând şi la televizoare color de către reprezentanţii nomenclaturii de partid şi de stat).

Cum se reflecta aceasta în viaţa românului de rând? Peste tot auzeai numai de superioritatea “omului nou” şi a “societăţii multilateral dezvoltate” construite sub atenta oblăduire a minunatului, a briliantului conducător şi a genialei sale consoarte. Întreg deceniul respectiv s-a auzit numai aceasta la radio şi tv, desigur şi în toate ziarele, ca o “placă stricată”, până când a ajuns să intre în mentalul tuturor, generând o stare de mândrie naţională ciudată: da, o ducem prost ca naiba, dar măcar olimpicii noştri … . Hrănirea alimentară era înlocuită în mare parte cu o hrănire a orgoliului naţional. Ţin minte în acest sens o întâmplare. Bunicul meu din partea tatălui “rămăsese” în Gremania de vest în 1980; pe bunica a reuşit să o ducă acolo peste patru ani. Pentru ea vizionarea integrală a olimpiadei americane, la televizorul color din sudul Bavariei, a reprezentat adevăratul “şoc al vestului”. Îmi scria bunicul despre cât de extrem de mândră era bunica de fiecare dată când un român lua o medalie, “de parcă ea le-ar fi luat”.

Cum au arătat anii ’80 în viaţa matematicii şcolare? La fel ca şi presiunea asupra antrenorilor sportivi, pe toate căile, dinspre inspectorate, profesorii erau forţaţi să crească nivelul de dificultate al problemelor şi cantitatea acestora într-o cursă tot mai agitată pentru creşterea rezultatelor la olimpiade. Eficienţa îndoctrinării din aceşti ani s-a văzut din plin după Revoluţie, când tendinţa a fost păstrată cu sfinţenie, chiar potenţată în sensul elevilor de vârf.

Anii ’90: Deşi i-am împuşcat pe cei doi dictatori, noi, ca naţiune, am păstrat cu mare efervescenţă mândria implantată de aceştia în sufletul nostru, mândria pentru rezultatele tuturor ce ajungeau să ne reprezinte, sportivii de toate felurile, dar şi olimpicii şcolari. Echipa de fotbal era pe val, gimnastele “noastre” rupeau totul, atleţii fugeau şi săreau pe stadioane întotdeauna printre primii, la fel şi olimpicii şcolari, cu toţii hrănindu-ne orgoliul naţional, nouă, oamenilor de rând. Şi la nivel privat auzeai poveşti de genul: copilul lui cutare, care s-au mutat undeva în vest, este cel mai bun din clasă, a fost înscris într-o clasă cu doi ani mai mare etc. (nimeni nu gândea că înscrierea respectivă era doar pe motive de vârstă a clasei: cei de acolo merseseră la şcoală la 5-6 ani, pe când ai noştri la 7-8 ani în clasa I).

Tendinţa de îngreunare a materiei şi de mutare lentă a lecţiilor în clase tot mai mici s-a păstrat (eu îi spun “sindromul micului Einstein”). De pildă, dacă în manualele din anii ’80 (valabile câţiva ani şi după Revoluţie) metodele aritmetice de rezolvare a problemelor erau la începutul clasei a V-a, până la reforma manualelor alternative din 1997 aceste lecţii au fost mutate în sarcina învăţătoarelor (ne-au trebuit apoi peste 20 ani ca să pricepem că această mişcare n-a fost bună şi să le mutăm înapoi în clasa a V-a, la profesori).

Toată lumea trebuia să aibă olimpici. Inspectorii îi împingeau pe directori, iar aceştia îi presau pe profesori. În acei ani o colegă mai în vârstă, pentru a-i oferii satisfacţie directorului şi a aduce şcolii măcar câteva rezultate mai răsărite la etapa judeţeană, parcurgea în primăvara clasei a V-a şi materia din toamna clasei a VI-a, apoi în primăvara clasei a VI-a parcurgea lecţiile din prima jumătate a clasei a VII-a etc. (desigur că aceste mutări nu le avea cuprinse în planificarea personală). Ce s-a întâmplat  după 1990 cu restul elevilor, atunci când nu a mai existat protecţia Secretarului de Partid pentru cei mulţi şi slabi cu duhul? Las onorat cititorul să-şi amintească sau să-şi imagineze.

Atâta vreme cât sistemul a funcţionat, rezultatele au continuat să curgă şi nimeni nu-şi punea problema “că ar fi vreo problemă”. În 1996 România a mai organizat o dată OIM (ocupând iar locul 1 pe naţiuni). SUCCES TOTAL! Totul era cum nu se putea mai bine! În aceşti ani nivelul problemelor din Gazeta Matematică a crescut foarte mult şi a apărut ideea de grupe de excelenţă. Copiii normali, nedopaţi au început încet dar sigur să nu mai facă faţă nivelului problemelor din GM, această creştere a nivelului ducând inevitabil la scăderea dramatică a vânzărilor GM. Nivelul manualelor şcolare alternative din 1997 au reprezentat urmarea logică a acestei stări de fapt. Nici o echipă de autori nu-şi putea permite să mai pună exerciţii de nivelul elementar, pentru elevii de rând (eventual 2-3 la început, de ochii lumii). Doar manualul Editurii didactice şi pedagogice a ratat trendul, oferind mai multe exerciţii pentru elevii de rând şi, ca urmare, a şi fost privit ca fiind mai “slab”. Puţini l-au şi comandat în acei ani. Toată tradiţia Gazetei Matematice şi a “olimpiştilor” s-a descărcat astfel în manualele diferitelor edituri. Pentru că la o clasă se puteau achiziţiona doar un rând de manuale, profesorii erau încurajaţi de către inspectori să-şi achiziţioneze personal toate variantele de manuale pentru a le putea oferii elevilor TOTUL (“nu vă opreşte nimeni să vă cumpăraţi toate manualele”).

Anii 2000: Cu cât preocuparea celor care decideau mersul învăţământului românesc se îndrepta mai tare în direcţia excelenţei, cu atât mai mult rezultatele marii mase a populaţiei şcolare decădeau. Această scădere a ajuns la rândul ei să atragă după sine o decădere a întregului sistem, deci şi a vârfurilor, nivelul acestora scăzând încet dar sigur. După 2010 acest fenomen a început să fie recunoscut de tot mai mulţi, dar o analiză profundă şi realistă nu a făcut încă nimeni (nu doar creşterea exagerată a nivelului problemelor din anii ’90 este de vină în acest sens, ci, de pildă, şi ocuparea tot mai agresivă a timpului şi a atenţiei elevilor de către mijloacele de distracţie de pe diferitele ecrane, într-o ordine relativă: tv prin cablu, apoi prin satelit, apoi jocurile de pe calculator, apoi internetul tot mai accesibil şi actualmente deşteptofoanele conectabile de oriunde la www; după apariţia ofertelor de televiziune prin satelit şi la sate, fenomenul distructiv la adresa elevilor s-a extins şi la ţară). Ce face între timp societatea? Aşteaptă rezultate ca pe vremuri, care să ne hrănească în continuare orgoliul: am înţeles că treaba cu sportivii nu mai merge (că nu se mai alocă bani, mu de alta, că talente avem cu duiumul!), dar nici de la olimpicii matematicieni nu mai avem rezultate ca pe vremuri? Păi matematica nu costă; măcar aici să vedem şi noi nişte rezultate! Chiar locul 33 pe naţiuni? Ruşine! Unde-am ajuns!

Da, cam aşa stau lucrurile. Facem confuzia între marea masă a elevilor (99,99%) şi cei puţini olimpici (0,01%) şi urlăm din străfundurile orgoliului nostru naţional rănit din cauza rezultatele sub aşteptări a celor din urmă şi, culmea, ne “răstim” tot la cei care lucrează cum pot în aceste condiţii. În timpul ăsta suntem în situaţia că de 20 de ani nu au mai fost editate manuale noi, iar enumerarea problemelor legate de starea celor din prima categorie poate continua la nesfârşit. Prefer să mă opresc însă aici şi să-i dau în final cuvântul distinsului Cornel Udrea, care într-un Pamfletarium din ediţia de sâmbătă 21 iulie a aceluiaşi ziar local Făclia scria: Stăteam deunăzi şi mă uitam, cu profundă mândrie tricoloră, la olimpicii români, la copiii aceia sclipitori, zâmbitori, dar sentimentele duminicale mi-au trecut cu rapiditate şi am ajuns să fiu ca păpuşile de cauciuc neascultătoare: dezumflat! Din cinci tineri (?), patru intenţionează să plece afară, la Universităţi din Anglia, SUA, Franţa, fără prea multe explicaţii şi, în fond, nici n-ar trebui să ni se explice prea mult de ce vor ei să o ia din loc.

Pe curând, CTG

P.S. Totuşi, ar mai fi câteva lucruri de spus (am avertizat că este un subiect cvasi-interminabil). Toate rezultatele – individuale sau pe echipe, din acest an sau din toţi cei precedenţi – pot fi studiate pe site-ul https://www.imo-official.org. A făcut-o şi Monica Tripon, publicând o sinteză foarte detaliată a rezultatelor româneşti la IMO (Făclia, luni, 23 iulie 2018 cu titlul România, de 41 de ori în “top 10”, la OIM), simţind probabil nevoia de a-şi justifica întrebarea din precedentul articol. Spicuiesc câteva idei dintre acestea: România s-a clasat de 5 ori pe locul 1, în anii 1959, 1978, 1985, 1987 şi în 1996; de cinci ori s-a clasat pe locul doi, de opt ori pe locul trei etc.; cele mai slabe clasări în afară de cea de anul acesta au fost în în 2013 şi în 2017, pe locul 22; cele mai multe medalii de aur, anume cinci, au fost obţinute în 1987; în 18 ani România nu a obţinut nici o medalie de aur (1961, 1962, 1964, 1965, 1969, 1970, 1971, 1973, 1975, 1976, 1977, 1981, 1982, 1994, 2008, 2013, 2016 şi 2017); în 1982 România a avut cel mai mic punctaj – 99 pct. – clasându-se însă pe locul 11 (no!, ce chestie!?); de 17 ori în istoria IMO, elevi din lotul României au obţinut punctajul maxim de 42 puncte: în 1967 Dan Voiculescu (Dan Voiculescu???), în 1984 şi în 1985 Daniel Tătaru, în 1987 Nicuşor Dan (!!!), Liviu Suciu, Adrian Vasiu (din Cluj), Mugurel Barcău şi Andrei Moroianu (cel de-al şaselea din echipă obţinând “doar” 40 pct.; ăia au ştiut subiectele? J), în 1988 din nou Nicuşor Dan şi Adrian Vasiu; în 1989 din nou Andrei Moroianu; în 1991 Sergiu Moroianu (fratele primului?); în 1995 Dragoş-Nicolae Oprea, Ovidiu Savin şi Ciprian Manolescu; în 1996 şi în 1997 din nou Ciprian Manolescu. În total, România a obţinut 76 medalii de aur, 142 de argint, 102 de bronz şi 6 menţiuni; prin comparaţie, la acelaşi număr de participări, Bulgaria a obţinut 54 medalii de aur, 114 medalii de argint, 108 medalii de bronz şi 11 menţiuni, cele două ţări fiind singurele cu participare la toate cele 58 de ediţii ale IMO.

Îmi stă pe limbă aici şi un “răspuns” dilemei d-lui Cornel Udrea: şi ce-i dacă pleacă toţi olimpicii? Dacă rămân aici, care este beneficiul nostru şi, mai ales, cum ne pricepem noi, românii, să-i apreciem şi să tragem foloase pentru ţară din inteligenţa lor sclipitoare? Am văzut cu toţii istorioara cu final “dezumflat” a strădaniei lui Nicuşor Dan (de loc din Făgăraş), care a vrut din tot sufletul să ajute şi să aducă un suflu nou în politica dâmboviţeană şi care până la urmă s-a retras scârbit.

Afară plouă liniştit, în casă-i cald şi bine … Pardon, în polivalentă-i cald şi bine. Da, Clujul i-a primit pe cei mai buni elevi matematicieni din lume cu o vreme numai bună de “stat în casă şi făcut matematică”. A plouat aproape neîntrerupt de sâmbătă seara, duminică toată ziua, inclusiv în timpul festivităţii de deschidere, a plouat, iar în dimineaţa zilei de luni ploua cu ceaţă. Apoi, uitându-ne pe fereastră, odată cu începutul primei reprize de lucru a olimpicilor am văzut că soarele s-a pornit să arunce câte o scurtă geană printre nori.
După un început mai timid al relatărilor în presa locală, acest eveniment major a ajuns tot mai des pe prima pagină a ziarului Făclia de Cluj (principalul şi cel mai stabil factor de presă clujean). Despre relatarea acestui eveniment s-a ocupat M. Tripon şi îi mulţumim pe acestă cale. Vă prezint în continuare o selecţie din articolele apărute în timpul olimpiadei (cu comentariile sau completările personale de rigoare).
Luni, 9 iulie (pe prima pagină): Municipiul Cluj-Napoca “desemnat” Capitala Mondială a Matematicii. Articolul prezintă în mare câteva discursuri ale onorabililor veniţi la deschidere, în primul rând discursul Preşedintelui Iohannis. Printre altele, dânsul aminteşte de cele 7 ţări participante la prima OIM; totuşi, conform lucrării evocate într-un precedent articol, la prima OIM au participat 8 ţări: Bulgaria, Cehoslovacia, Germania Democrată, Polonia, Ungaria, URSS, Vietnam şi România ca ţară organizatoare. Mi-a plăcut citatul din Lucian Blaga ales de preşedinte: “Matematicianul este îmblânzitorul care a domesticit infinitul”. Sunt prezentate în continuare şi citate din discursurile Vicepremierului Ana Birchal, a Ministrului Educaţiei Naţionale, Valentin Popa şi a Inspectorului şcolar general clujean, Valentin Cuibus, managerul IMO 2018.
Miercuri, 11 iulie (tot pe prima pagină) sub titlul Matematica este pasiunea mea a fost publicat un interviu cu Hafez al-Assad, fiul preşedintelui Siriei, care a mai participat şi la precedentele două ediţii IMO (la Hong Kong şi la Rio de Janeiro). Printre altele acesta a spus că se consideră o persoană normală, că anul acesta a avut şi Bac, dar şi că i-a fost mai greu decât în anii trecuţi.
Joi, 12 iulie (doar pe pagina 11): A inceput evaluarea lucrărlori. Peste 300 persoane – evaluatori, lideri de ţară şi adjuncţi ai acestora – evaluează în aceste zile, la Grand Hotel Italia, din Cluj-Napoca, cele 615 de rezolvări propuse de concurenţii la OIM la cele 6 probleme date spre rezolvare. Competiţia propriu-zisă a durat două zile, în fiecare zi concurenţii având de rezolvat câte trei probleme. Timpul alocat pentru rezolvarea acestora a fost de 4 ore şi jumătate (în fiecare din cele două zile de concurs).
Sâmbătă, 14 iulie (evident, pe prima pagină): Aur, argint şi bronz pentru elevii români, la IMO 2018. Mai exact, o medalie de aur, o medalie de argint, două medalii de bronz şi două menţiuni au obţinut elevii români la OIM 2018…În ordinea aceasta:  Andrei Nicolae (1), Ciprian-Mircea Bonciocat (2), Edis Memiş (3), Mihnea-Gabriel Doica (1), Antonie Ciocan (1) şi Radu –Alexandru Iacob (1), de la 1-Liceul Teoretic Internaţional de Informatică Bucureşti; 2-Colegiul Naţional de Informatică “Tudor Vianu”; 3-Liceul teoretic Internaţional de Informatică Constanţa.
Cu rezultatele de anul acesta, România se situează pe locul 33 (129 puncte, la egalitate cu Franţa), într-un clasament pe ţări, pe primul loc fiind SUA (212 puncte, 5 medalii de aur şi o medalie de argint; un concurent cu punctaj maxim), pe locul 2 – Rusia (201 puncte; 5 medalii de aur şi o medalie de argint), pe locul 3 – China (199 puncte, 4 medalii de aur şi 2 de argint), pe locul 4 – Ucraina (196 puncte; 4 medalii de aur şi 2 de argint), pe locul 5 – Thailanda (183 puncte, 3 medalii de aur şi 3 de argint).
Este primul an, după 2015, când România obţine din nou o medalie de aur la IMO. Cel mai mare număr de medalii de aur (5) au fost obţinute de echipa României în 1987, iar cel mai mare punctaj (257 puncte) în 1962 şi în 1966.
Pentru a înţelege această avalanşă de medalii, trebuie să înţelegeţi următoarele aspecte. Fiecare problemă valorează 7 puncte (punctajul maxim 6 ∙ 7 = 42). Se acordă: medalie de aur pentru punctaj ≥ 31 puncte (48 de medalii de aur anul acesta), medalie de argint pentru punctaj ≥ 25 puncte (98 de medalii de argint anul acesta),  medalie de bronz pentru punctaj ≥ 16 puncte (143 de medalii de bronz anul acesta), menţiuni de onoare (138 anul acesta). Pe site-ul oficial al IMO sunt declaraţi 594 de participanţi din care 60 de fete, din 107 ţări. Vă recomand să studiaţi şi alte aspecte interesante despre rezultatele la această olimpiadă pe acest site la Country results şi la Individual results .
Tot în ediţia de sâmbătă-duminică a ziarului Făclia, pe ultima pagină mai este un articol: Olimpiada Internaţională de Matematică, la final. Închiderea a avut loc în Sala Sporturilor “Horia Demian”. Pe lângă cele de mai sus, aflăm că au fost doi olimpici care au obţinut punctajul maxim, unul din SUA şi celălalt din Regatul Unit. (…) Toţi vorbitorii la festivitatea de închidere a olimpiadei au apreciat la superlativ modul de organizare şi de coordonare al acesteia.

Noi, matematicienii de rând, le-am ţinem pumnii tuturor concurenţilor, tuturor, însă în mod special “alor noştri”. Oare câţi ne-am străduit să nu facem cum bine caracteriza un domn din Germania, cu care am lucrat în urmă cu doi ani, exact în timpul Campionatelor europene de fotbal? Acesta comenta, după ce naţionala Germaniei a fost eliminată în semifinală, analizând apucătura respectivă: dacă e victorie spunem că NOI AM CÂŞTIGAT!; dacă meciul este pierdut, spunem că ĂŞTIA AU PIERDUT! Apropos: la momentul OIM fuseseră eliminaţi şi ruşii de la “campionatul lor” de fotbal. Nu-i bai, şi nemţii au fost eliminaţi de la campionatul organizat de ei, şi brazilienii, aşa că ruşii au întrat şi aşa într-un club destul de select.

Suntem mândri de acest eveniment, OIM din nou în România, acum chiar la Cluj: suntem mândri ca români, suntem mândri ca matematicieni, indiferent de nivelul matematic practicat, şi suntem mândri ca clujeni de organizarea acestui eveniment în oraşul nostru, ajuns tot mai mult un adevărat city (cum bine cânta Pavel Stratan). Toate marile personalităţi matematice ale momentului au fost acum la Cluj. Pe lângă starea naturală de exaltare ar trebui totuşi să ne străduim să rămânem cât de cât cu picioarele pe pământ. În acest sens am gândit o mică comparaţie.

Matematica de la OIM seamănă cu matematica noastră de zi cu zi precum seamănă, de pildă, activitatea lui Usain Bold (8 medalii de aur la olimpiade, la 100m, 200, şi ştafetă 4x100m) cu activitatea unei persoane care face jogging într-o sâmbătă dimineaţa cu căştile în urechi prin Parcul Central din Cluj, alergând lejer printre punctele de servire la care activitatea se trezeşte cu greu după o seară lungă în cadrul unuia dintre multele festivaluri organizate vara aici. Da, şi la unii şi la ceilalţi folsim cuvântul matematică, tot aşa cum şi la cele două persoane evocate vom folosi cuvântul alergare.

Cred că totuşi un exemplu comparativ mai bun ar fi totuşi comparaţia dintre tenisul practicat de către Simona Halep şi tenisul practicat de către tot felul de fetiţe la diferite baze sportive şi vă las pe dvs. să găsiţi cât mai mullte diferenţe, dar şi conexiuni între cele două nivele. CTG

Printre atâtea festivaluri mai mult sau mai puţin cunoscute, la Cluj poposeşte anul acesta şi Olimpiada Internaţională de Matematică. Trebuie precizat (pentru că presa nu percutează clar la acest aspect): a 59-a ediţie a OIM este primul concurs mondial, în faza sa finală, găzduit de Sala Polivalentă din Cluj. Este interesant că această primă competiţie mondială este despre matematică, ţinând cont că Clujul este oraşul natal al lui János Bolyai.

Pe lângă felicitările pentru idee de a organiza şi transpunerea acesteia în practică ce trebuie transmise tuturor factorilor decizionali şi organizatorici clujeni, vă propun să aruncăm o scurtă privire în istoricul acestei competiţii. Pentru asta am accesat site-ul https://www.imo-official.org şi am scos din biblioteca personală lucrarea Olimpiadele internaţionale de matematică, probleme, rezolvări, punctaj, de E.A.Morozova, I.S.Petrakov, V.A.Skvorjov, apărută revizuită şi completată în traducerea prof. Corneliu Vlădoreanu în 1978 la Ed. Tehnică Bucureşti.

Prima OIM a avut loc în România, la Braşov şi Bucureşti în 1959 şi de aici apare şi prima nedumerire: pe lângă “jocul de cuvinte”, mai exact potrivirea unică de numere, apare întrebarea “de ce nu a 60-a ediţie?”. Numărat din 1959 anul acesta ar trebui să fie a 60-a OIM. Analizând tabelul de pe site-ul oficial la rezultate am văzut că lipseşte OIM din 1980. Ce s-o fi întâmplat atunci? O fi având legătură cu boicotul internaţional împotriva URSS după invadarea Afganistanului, boicot ce s-a concretizat şi în sensul neparticipării multor ţări la Olimpiada sportivă de la Moscova?

A doua ediţie OIM 1960 a avut loc tot în România, organizată în oraşele Sinaia şi Braşov. Ambele au fost olimpiade de matematică şi fizică. Următoarele ediţii au fost organizate astfel: a 3-a OIM 1961 în Ungaria, la Vesprém şi Budapesta; a 4-a OIM 1962 în Cehoslovacia, la Čseké Budejovice şi Praga; a 5-a OIM 1963 în Polonia, la Wroclaw şi Varşovia; a 6-a OIM 1964 în URSS, la Moscova; a 7-a OIM în 1965 în RDG (Germania de est), la Berlin şi Bogensee; a 8-a OIM în 1966 în Bulgaria, la Sofia; a 9-a OIM în 1967 în Iugoslavia, la Cetinje; a 10-a OIM în 1968 în URSS, la Moscova şi Leningrad; a 11-a OIM în 1969 în România, la Bucureşti; a 12-a OIM în 1970 în Ungaria, la Kezthely şi Budapesta; a 13-a OIM în 1971 în Cehoslovacia, la Bratislava şi Zilina; a 14-a OIM în 1972 în Polonia, la Varşovia şi Torun (oraşul natal al lui Copernic); a 15-a OIM în 1973 în URSS, la Moscova; a 16-a OIM în 1974 în RDG, la Erfurt şi Berlin; a 17-a OIM în 1975 în Bulgaria, la Burgas şi Sofia; a 18-a OIM în 1976 în Austria, la Linz; a 19-a OIM în 1977 în Iugoslavia, la Belgrad; a 20-a OIM în 1978 în România, la Bucureşti şi Buşteni.

România a organizat OIM în anii 1959, 1960, 1969, 1978, 1999 şi 2018, deci 6 ediţii, fiind urmată de URSS/Federaţia Rusă cu 5 ediţii. Urmează, cu câte 3 ediţii organizate: Cehoslovacia, Ungaria şi Polonia, cu ediţii din anii comunişti, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. În tabelul cu rezultatele (neoficiale!, pe naţiuni?) la OIM în dreptul României apare locul 1 în anii 1959, 1978, 1985 şi 1996. În tabelul de găsit la adresa https://www.imo-official.org/results.aspx puteţi studia şi restul rezultatelor României sau a altor ţări.

La primele opt ediţii OIM a fost o afacere internă a blocului comunist, lista ţărilor participante fiind: Bulgaria, Cehoslovacia, Republica Democrată a Germaniei, Polonia (exceptând ed. 2), România, Ungaria, URSS (exceptând ed. 2 şi 3), Vietnam (ţări participante la prima ediţie), apoi Iugoslavia (de la ed. 5), Mongolia (de la ed. 6) şi Finlanda (la ed. 7 şi apoi de la ed. 15). Primele ţări necomuniste participante au fost: Anglia, Franţa, Italia, Suedia (începând din 1967, de la ed. 9, cea din Iugoslavia), Olanda (ed. 11), Austria (ed. 12), Cuba (ed. 13), SUA (începând din 1974 la ed. 16), Grecia (ed. 17), Republica Federală a Germaniei (începând din 1977 la ed. 19 din Iugoslavia) etc. Prima ţară din afara blocului comunist ce a organizat OIM a fost Austria în 1976. Pentru cei de peste 40-50 de ani, care mai cunosc câte un pic de istorie a blocului comunist şi a perioadei dinainte de 1989, aceste date oferă posibilitatea unor interpretări foarte interesante. Apropos: China a intrat în joc în 1985, odată cu deschiderea relaţiilor sale cu restul lumii. Tot în 1985 au fost primiţi în turneu în China formaţia Wham!, în anul dinainte de plecarea spre o carieră solo a lui George Michael (interesante legături se mai pot găsi). Islanda participă tot din 1985.

De pe site-ul oficial am mai spicuit şi alte câteva date interesante despre OIM. În 1991 şi în 2010 Republica Populară Corea a fost descalificată; oare de ce? Există ţări cu 1-2-3 participări ocazionale şi cu rezultate pe măsură. Iată o selecţie a acestora: Bahrain, Benin, Burkina Faso, Brunei, Egipt, Gambia, Irak, Jamaica, Kenya, Laos, Madagascar, Myanmar, Mozambic, Mauritania, Republica turcă a Ciprului de nord, Nepal, Emiratele Arabe Unite, Zimbabue. Logo-ul şi drapelul corespunzător al OIM au fost introduse în 1995 la olimpiada din Canada. Programul şi alte aspecte interesante găsiţi şi la adresa http://www.imo2018.org/  CTG

Am reuşit în sfârşit şi cu mare întârziere să spicuiesc câteva elemente din emisiunea Avocatul Diavolului de la Europa FM de vineri 23.03.2018, moderată de domnii Cristian Tudor Popescu şi Vlad Petreanu (de găsit integral – cca. 45 min – la adresa https://www.europafm.ro/avocatul-diavolului-ce-merge-si-ce-nu-merge-in-scoala-romaneasca/ )

VP: Pornim de la rezultatele simulării examenului de evaluare naţională, de la începutul lunii martie 2018, care sunt descrise, unanim, drept “catastrofale”. Mai puţin de 50% din elevii clasei a VIII-a care au susţinut probele respective au obţinut o medie peste 5 şi doar o treime au reuşit să ia note peste 5 la matematică. Sigur, aceste note nu contează la media şcolară generală, nu se trec în catalog, dar rezultatele spun ceva, fie despre lipsa totală de interes a elevilor faţă de evaluarea performanţelor lor şcolare, fie, din păcate, despre nivelul adevărat​ al pregătirii elevilor de gimnaziu înainte de trecerea lor la liceu.

Oricum ar fi, şcoala românească îşi ratează o bună parte din misiunea ei – şi anume, să pregătească noile generaţii pentru o viaţă activă şi valoroasă în societate. La testele PISA, de pildă, care evaluează capacitatea elevilor de a folosi în lumea reală cunoştinţele însuşite la şcoală, România se plasează constant pe locuri codaşe. 42% dintre elevii români de 15 ani sunt analfabeţi funcţional, relevă aceste teste – adică pot citi un text, dar au mari dificultăţi să înţeleagă sau nu înţeleg deloc ce au citit, de fapt. Care e problema aici? Sunt manualele prea stufoase, prost făcute? Sunt prea multe ore în program? Sunt profesorii prea slabi? Sunt elevii totalmente demotivaţi? (…)

Încărcate cu toate manualele, culegerile, caietele şi uneltele cerute la clasă, ghiozdanele cântăresc, uneori, un sfert sau o treime din greutatea copilului. Temele sunt atât de multe, încât copiii nu mai au, practic, timp liber. În plus, pentru a suplini calitatea scăzută a învăţământului de stat – sau pentru a câştiga bunăvoinţa profesorului – mulţi părinţi plătesc meditaţii pentru cei mici, ceea ce îi încarcă şi mai tare.

Să nu vorbim, însă, doar despre ce nu merge – pentru că, întotdeauna, la şcoală vor fi elevi mai buni şi elevi mai slabi, profesori mai buni sau mai slabi. Chiar confruntaţi cu un sistem în general neperformant şi osificat, unii copii fac performanţă, termină liceul cu note mari şi devin specialişti căutaţi de firme importante, angajaţi şi plătiţi apoi foarte bine (în ţară sau afară) – şi, desigur, există şi profesori foarte buni, foarte iubiţi. Care e secretul? Salarii mai mari ar garanta calitatea corpului profesoral? Ce chinuie şcolarii, ce supără părinţii, ce ţine în loc educaţia din România şi care o fi secretul celor care reuşesc, totuşi, să facă performanţă în şcoala românească şi după ea, în profesia pe care şi-o aleg?

CTP: Aştept ziua în care copiii să nu se mai bucure când se întrerupe soala. După părerea mea, cheia este în aplicarea în realitatea înconjurătoare a cunoştiinţelor dobândite la şcoală. Acolo este problema, în legătura şcolii cu realitatea. Există în clipa de faţă o tendinţă de a pregăti elevul şi de a se pregăti el ca şi cum toată viaţa lui se va desfăşura în şcoală şi nu în viaţă; sunt elevi care trăiesc cu o nostalgie după ce pleacă din liceu (…), trăiesc cu nostalgia acelei bule de protecţie pe care o reprezenta şcoala. Ei acolo s-au simţit foarte bine, au învăţat bine, au avut note mari şi când se ciocnesc după aceea cu realitatea, cu viaţa, constatăm că mulţi dintre premianţi clachează.

Asta e o tendinţă, iar a doua: când pleci din şcoală să uiţi a doua zi tot ce-ai învăţat, ca şi cum ar fi fost o corvoadă aberantă ca să iei o diplomă, şi dupa aceea te duci şi tu să trăieşti fără să-ţi mai aduci vreo dată aminte cum se calculează aria unui romb, de pildă aşa cum v-am rugat stimaţi “europeni fm” să calculaţi aria unui romb căruia îi cunoaşteţi perimetrul de 24 cm şi un unghi de 30 de grade. (…)

Cristina (elevă clasa a 12-a, Suceava): Consider că sistemul de învăţământ este foarte învechit …vreau să merg la facultatea de matematică, doresc să devin programator … profesorii sunt foarte slab pregătiţi … de exemplu vine profesorul şi ne citeşte lecţia din carte … CTP: cât e aria rombului? Cristina: nu-mi amintesc, este ceva cu diagonalele, cu teorema sinusului … Noi nu am mai făcut geometrie în liceu …

Anca (mamă de trei copii din care doi trecuţi de vârsta învăţării acestei probleme): … Copiii mi-au spus că rezultatul e 18…. Au făcut cu a² şi cu sinus de 30^o. … Din 10 profesori cam doi încearcă să … prezinte lecţiile într-un mod atractiv. CTP: într-o discuţie cu academicianul Solomon Marcus am susţinut că soluţia este investirea în profesori (…).

Anca (educatoare): … fetiţa mea a venit şi a spus “am scris la desen”. Şi daţi şi lucrare? “Da. ora viitoare”. VP:  un sistem osificat, birocratizat, cu profesori plictisiţi şi rutinaţi, asta avem până acum. Eu cred că sunt şi alte probleme … CTP: o problemă din punctul meu de vedere: nu atăt că e multă teorie, nu atât că profesorul respectiv nu e entuziast în legătură cu ce predă, ci modul în care îi faci cunoştiinţă elevului … cu problema, asta este esenţial, e ca-n dragoste; dacă e greşit atunci elevul acela se va îndepărta poate pentru totdeauna de domeniu, de subiect … (urmează un exemplu magistral din fizică, despre acceleraţia Coriolis) … trebuie să facem poveşti, dar pentru asta trebuie să te ocupi şi să te preocupi despre elev.

Casian (elev, clasa a 12-a, Alba Iulia): … în clasa a 12-a m-am mutat de la profil real la uman … profesorul meu cel vechi, efectiv nu era prieten cu elevii … CTP: e a nu ştiu câta oară când aud o astfel de poveste tristă …

Laura (profesoară de matematică, mai ales la gimnaziu): … o parte din profesori dau un algoritm în loc să-i înveţe să gândească, elevii învaţă reţete … (la problema cu rombul) în nici un caz nu i-aş da formula … l-aş provoca să găsească înălţimea … eu le spun: “copii, nu învăţaţi pentru un examen, formaţi-vă un raţionament”.

CTP: este o iluzie că tehnologia te face mai deştept … soluţia este omul; soluţia este profesorul; soluţia este părintele …

 

*

Este foarte greu să trăieşti într-un sistem menţinut într-un blocaj de către majoritatea decidenţilor, sub pretextul că acest sistem nu se poate schimba. Chiar şi doar urmărind cu atenţie această emisiune, substratul unor afirmaţii din parcursul celor cca. 45 minute, chiar şi doar atât şi găsim câteva aspecte care, dacă ar fi luate în serios cu adevărat, ar putea duce la îmbunătăţirea substanţială a situaţiilor la care se referă (cu condiţia ca cei vinovaţi să aibă forţa de a ieşi din starea în care se complac, din starea ce a devenit pentru ei tipica zonă de confort şi din care cei mai mulţi nici nu se gândesc să iasă). Să evidenţiem câteva dintre aceste aspecte:

Avem multe lecţii, mult prea multe lecţii, iar pe undeva elevii trebuie să mai facă şi loc pentru cele ce vin, astfel încât cele care nu se folosesc o vreme se uită. Totuşi, acest aspect nu explică cum de o elevă de clasa XII-a a uitat cum se stabileşte aria respectivă, pe când CTP încă nu a uitat. Ce şcoală a făcut CTP de încă nu a uitat? Dar să nu luăm doar acest caz; ce şcoală a făcut un verişor de-al nostru care nici măcar nu a ajuns pe la facultate, dar ştia să rezolve toate problemele de mate ale ficei sale când aceasta era în clasa a VIII-a? Viaţa sa a fost rebelă: după şcoala de la Oneşti, printre primele halte a fost şi la mina din Cavnic (MM). La 50 de ani ştia să găsească centrul unui cerc doar cu rigla şi compasul (în mai multe feluri), dar n-a mai ştiut să găsească înălţimea unui trapez dreptunghic ortodiagonal la care se cunoşteau bazele. De ce ştia el mai multă matematică decât fiica sa? Ce fel de şcoală au făcut aceşti oameni, de mai ţin minte astfel de lucruri, pe când actualii elevi de liceu deja le-au uitat?

Un subiect clar al acestei emisiuni îl reprezintă alegerea dintre învăţarea pe de rost a diferitelor rezolvări, mai degrabă a unor formule, pe de-o parte, şi gândirea de la bază a unei probleme, pe de altă parte. Cum este mai bine? Prima îţi asigură o anumită eficienţă, dar îţi trebuie “memorie de elefant”. Cealaltă cale este mai lentă, dar pe durată reuşeşti să te descurci şi după ce intervine uitarea. După 1980 materia s-a încărcat atât de mult încât nu prea mai pare o cale de succes a două variantă. La problema cu trapezul dreptunghic ortodiagonal o elevă mi-a scris o formulă conform căreia înălţimea acestuia este medie geometrică a bazelor. De unde ai scos formula asta? Am întrebat-o. Din caietul meu de formule. Arată-mi-o! i-am cerut, şi mi-a ară tat-o. De unde ai scris-o aici? Nu mai ştia. Cineva făcuse o astfel de formulă pentru o singură situaţie, iar această elevă, a cărei mamă este medic, a memorat-o având nativ capacitate de stocare uriaşă. Dacă îi dai însă o problemă de gândire de care n-a mai văzut se blochează. Oare, încolo vrem să ducem matematica?

În această emisiune CTP se leagă de problema cu rombul dată la simularea EN din 12 martie, iar “bătălia” este între cei care susţin formula directă a²sinA şi cei care susţin gândirea, susţin că elevul ar trebui să ştie că rombul este un trapez, iar pentru formula acestuia trasăm înălţimea pe care o calculăm în triunghiul dreptunghic astfel format folosind sinusul unghiului rombului. De fapt această “bătălie” s-a dat după reforma din 1980 în multe locuri. Iată un alt exemplu: calcularea ariei unui triunghi în care se cunosc lungimile celor trei laturi. În timpul şcolii eu trasam o înălţime iar apoi generam un sistem de ecuaţii aplicând teorema lui Pitagora în cele două triunghiuri dreptunghice formate. Pe când am ajuns profesor (în 1990) toată lumea folosea formula lui Heron (cunoscută la noi sub acest nume). Actualmente elevii se împart în două categorii: cei care nu ştiu rezolva această problemă şi cei care ştiu formula lui Heron. De gândit, nu mai gândeşte nimeni. Munceşti ceva la rezolvarea cu Pitagora şi sistemul de ecuaţii, dar măcar înţelegi ce faci şi te antrenezi în gândire. Dimpotrivă, formula lui Heron are un comportament şi un efect clar de cutie neagră: socoteşti ceva acolo, nu pricepi nimic ce se întâmplă, iar în final îţi dă un rezultat şi gata. Sigur că o astfel de rezolvare o uiţi după câţiva ani.

Dar, pe departe cel mai fierbinte punct al acestei emisiuni a fost momentul când dl. Cristian Tudor Popescu ne-a explicat că cel mai important aspect este felul în care îi faci cunoştiinţă elevului cu subiectul de predat. Probabil aici este punctul central în ceea ce eu numesc ARTA PREDĂRII. Ne explică dânsul că trebuie să facem poveşti, dar pentru asta trebuie – ca profesor – să te ocupi şi să te preocupi despre elev. Aceasta era paradigma în care se preda încă în anii ’70, dar aceasta a fost înlocuită brutal la reforma din 1980 cu o nouă predare mai doctă, de sorginte ştiinţifică preluată din cursurile universitare despre organizarea axiomatică a geometriei euclidiene sau a altor teorii la modă în anii ‘60, cum ar fi teoria mulţimilor, algebra booleană etc. La ora actuală profesorii ştiu să predea doar aşa; nimeni nu mai ştie să facă o poveste prin care să genereze o lecţie. Predarea actuală pleacă de la premisa că elevul este o găleată goală în care profesorul trebuie să toarne marea sa inteligenţă.

La ora deschisă ţinută în toamna lui 2017 despre divizorii unui număr, eu nu am explicat elevilor nimic, ci doar am pus întrebări, care erau astfel alese încât elevii au generat toate cunoştiinţele lecţiei. Singurul lucru ce l-am explicat în aceea lecţie a fost titlul, ce este acela un divizor, ce înseamnă a divide, anume că este vorba de împărţirea exactă. Dacă aş fi predat în germană nu ar fi trebuit să explic nici acest fapt, pentru că în germană se foloseşte echivalentul cuvintelor împărţitor şi împărţibil. La ora respectivă nu am adus o poveste deosebită, dar nici nu trebuie ca orice oră să aibă o poveste de “dat pe spate”. La momentul respectiv am generat mai mult un joc pe care l-am continuat apoi în orele următoare.

Revenind la CTP, dânsul ne sugerează mai mult să venim cu o întrebare adresată elevilor, desigur o întrebare bine aleasă, cu tâlc, iar apoi, pe deschiderea plină de curiozitate generată astfel în sufletul elevilor, pe această deschidere profesorul vine cu răspunsul izbăvitor, vine cu noile cunoştiinţe, care vor crea impresii profunde şi de durată. Aceasta a fost emisiunea cu gândurile ei. Ce s-a întâmplat însă la clase după simulare? Din câte am văzut, mulţi profesori s-au năpustit la clasele a VII-a sau a VIII-a să facă rapid toate acele formule cu sinus (la triunghi, la paralelogram şi desigur la romb). QED sau: aceştia sunt soldaţii şi cu aceştia defilăm.

Post Scriptum

Azi am aflat ceva foarte interesant. După cum poate ştiţi, eu am făcut şcoala până în clasa a VIII-a în limba germană. În această limbă toţi se numesc Herr Lehrer (d-le învăţător), şi învăţător se numesc şi în Germania toţi până la bacalaureat. De-abia la facultate se numesc Herr Professor. La noi, mai nou şi învăţătoarele şi educatoarele se numesc profesor (de învăţământ primar sau preprimar). Astăzi am aflat că în Republica Moldova până la nivelul bacalaureatului toţi se numesc învăţători, iar profesori se numesc doar cei de la facultate (adică la fel ca la nemţi). Poate că această informaţie să ne ajute a înţelege paradigma greşită în care trăim, astfel încât să reuşim a ne schimba puţin câte puţin (cum cânta un mare basarabean), astfel încât în urma noastră să nu mai rămână poveşti cum am auzit în emisiunea respectivă. Constantin Titus Grigorovici

 

Primii care au reuşit să aproximeze mulţumitor aria cercului şi implicit prin aceasta şi numărul Pi au fost vechii egipteni. În Papirusul Rhind se găseşte o aproximare a discului înscris în pătratul de latură 9 în două faze. Mai întâi aria discului este aproximată cu aria octogonului ABCDEFGH obţinut pe treimile laturilor pătratului circumscris. Optic această aproximare pare destul de bună ducând chiar la un raport aria disculu/aria pătratului razei de cca. 3,11. Apoi egiptenii măreau aria obţinută 63 cu o unitate, la 64 care este aria pătratului de latură 8, generând o aproximare şi mai bună, de 3,16 pentru Pi. Cu alte cuvinte, aria discului de diametru 9 era aproximată cu aria pătratului de latură 8. (scuze pentru tabla execrabil ştearsă la ora de la care am făcut poza următoare).

În data de 8 noiembrie 2017 Moise Guran a găzduit la postul Europa fm, în cadrul emisiunii România în direct o foarte interesantă dezbatere cu ascultătorii, subiectul fiind chiar temele date la şcoală. Părerile exprimate în cadrul acestei ore de emisie au fost de o complexitate şi o profunzime greu de egalat. Eu personal, de mult vroiam să abordez acest subiect, dar acum nici nu mai trebuie să lucrez tare mult; cu greu se pot găsi aspecte de completat la cele spuse de doamnele care au prins să intre în emisiune (majoritatea). Ca urmare, am reluat în text aproape toată emisiunea. Totuşi, pentru cei care doriţi să o ascultaţi integral, o găsiţi la adresa https://www.europafm.ro/romania-in-direct-ministerul-educatiei-vrea-sa-stie-ce-parere-ai-despre-temele-copilului-tau-chiar-asa-ce-parere-ai-video/. Desigur că mare parte din emisiunea respectivă se referă la temele de la matematică, aşa că subiectul ne interesează în mod direct. Iată, în continuare, ce am selectat din această emisiune, deşi în unele momente aspectele sunt foarte fine şi nu pot fi cuprinse cu adevărat clar în textul citat în scris. Reiterez în acest sens învitaţia să ascultaţi emisiunea integral, pentru că merită cu adevărat; este “o emisiune de colecţie”.

*

Moise Guran:  …  Ministerul Educaţiei vrea să ştie ce părere avem despre teme. Mulţi dintre d-vs au o problemă cu temele date la şcoală; unii cred că acestea sunt repetitive şi plictisitoare; pe de altă parte, mulţi dintre noi ar vrea ca copilul să stea preocupat cu temele toată ziua astfel încât să nu mai facă alte prostii; în acest sens emisiunea pornea de la următoarea ÎNTREBARE: Consideraţi că într-o zi normală copilul ar trebui să petreacă mai mult sau mai puţin de o oră cu temele primite de la şcoală?

IUNIA: depinde de ce temă primeşte…; orice temă practică poate deveni un joc dacă-i captează atenţia; mai târziu jocul poate deveni mai serios. … o provocare …exerciţiile şi problemele la matematică sau la gramatică trebuie să rămână la şcoală!

DOINA:  … una din revoltele legate de teme este că se întâmplă de multe ori să vină acasă cu lecţia neînţeleasă … sunt în situaţia de a preda eu noţiunea respectivă, chiar dacă uneori nu mi-o mai amintesc … trebuie să iau manualul, care la rândul lui este o problemă, pentru că este ceva stufos şi neprietenos la maxim în multe cazuri… Ar trebui să se găsească un echilibru. … parcă li se răpeşte copilăria …. Eu îi încurajez să înveţe la toate materiile, aşa ar trebui până în clasa a VIII-a; acum li se construieşte cultura generală. Nu pentru note, ci pentru ştiinţa lor este important să abordeze cu seriozitate toate materiile, numai că vin cu aşa o cantitate mare de teme încât nu le mai rămâne timp pentru joacă … MG: le-aţi spus vreo dată ”mamă, te duci pe responsabilitatea mea la şcoală  cu tema nefăcută”, le-aţi spus vreo dată? D: este atât de delicată treaba asta, pentru că dacă se duc se răsfrânge asupra lor, dacă mă duc să vorbesc cu profesorul în sensul acesta, profesorul o va lua personal, şi chiar dacă nu se manifestă, se va răzbuna ulterior tot pe copil … MG: sau vă calcă alţi părinţi cu maşina; am avut o astfel de experienţă, am ridicat problema într-o şedinţă cu părinţii, daţi-le mai puţine teme şi au sărit ceilalţi părinţi, era să fiu sfâşiat acolo…;  astăzi … un părinte mână forte tratează cu maximă seriozitate toate temele (MG arătând cu degetul ridicat a ameninţare), dar sfârşeşte prin a fi păcălit, că nu ştiţi ce fac ei acolo … deocamdată s-ar putea să ştiţi, dar imedit ce n-o să-i mai spuneţi (să lucreze), n-o să le mai facă, tocmai pentru că s-au obişnuit să aibă un stimul exterior: voinţa dvs.

SORINA: … o joacă până în clasa a IV-a, cu seriozitate după aceea…. Nu sunt de acord cu teme mai mult de o oră; copiii aceştia merg la şcoală şase ore, şapte, în clasa a VII-a, … MG: după şapte ore vin rupţi… S: Fiecar profesor, în afară de faptul că materia e foarte stufoasă, fiecare cere şi are pretenţia că la materia lui să vină pregătiţi … în afară de cele şase ore de la şcoală, el ar trebui încă şase ore să mai lucreze acasă; …ce facem cu copiii ăştia?  … Ştii de ce nu mai ştii ce-ai învăţat în şcoală la cutare materie? Pentru că profesorul, în loc să aibă cu elevii o discuţie interesantă în clasă, – nu generalizez, dar sunt profesori care dictează lecţia din carte în caiet, iar ei acasă trebuie să o înveţe. (Mă strecor şi eu, Titus G, retroactiv în discuţie: şi dacă o dictează din minte e mai bine???, pentru că mulţi dintre noi aşa procedăm de fapt, turuim o lecţie învăţată pe de rost de-a lungul anilor)

CĂTĂLIN: … întrebarea emisiunii e doar o parte din problemă; mie mi s-ar părea că ar fi foarte necesar ca orele de curs să fie făcute atractive astfel încât copilul să asimileze informaţia acolo … în cazul în care statul are de gând să taie temele de acasă şi să lase sistemeul de învăţământ aşa cum este acum nu mi se pare OK …. Copiii vin la şcoală obligaţi, nu-i atrage nimica; MG: ba da, acolo socializează. C: orele la care am învăţat cel mai bine şi de la care ţin minte ceva au fost orele interactive, orele la care profesorul a ştiut cumva să le facă atractive, să facă să mă intereseze. În momentul când primeam foarte multe teme acasă, mi se părea cumva o derogare a responsabilităţii profesorului şi mă pune pe mine să învăţ singur nişte lucruri pe care, dacă acasă nu le înţeleg, nu am pe cine să întreb, dezvolt nişte frustrări, nu am curajul să întreb … MG: am trecut toţi prin asta, cu timpul înveţi să fi autodidact …

TINELA: am o fetiţă în clasa a VII-a, primeşte teme multe şi proaste, la algebră, la geometrie, acelaşi tip de exerciţiu, de făcut de zece ori, pentru că aşa se procedează, consider că sunt inutile; copilul mă întreabă de ce trebuie să-l fac de atâtea ori?… aş vrea mai puţine teme. Copilul meu petrece mai mult timp la şcoală şi la teme decât mine la lucru. … copiii trăiesc o stare de stress continuă … la şcoală l-i se predă şi nu sunt decât ascultaţi şi l-i se dau testări; de fapt noi facem un fel de home-scooling, lucrăm acasă şi de la şcoală primim teme … Jumătate din copiii care ajung la neurolog cu dureri de cap sunt din cauza stresului şi a oboselii. MG: de ce dvs. nu puteţi să recalibraţi efortul? T: Am încercat la şedinţa cu părinţii să spun că primesc teme multe şi toată lumea s-a uitat la mine ciudat pentru că majoritatea părinţilor spun să le dea, ce să facă, să bată mingea? Da, au nevoie să bată şi mingea pentru că sunt copii … MG: spuneţii copilului “dacă vi acasă cu un cinci nu-i nici o tragedie”… T: i-am spus şi asta, i-am spus să facă din fiecare câte un exerciţiu, dacă are mai multe la fel, dar copilul îmi spune că nu vrea să facă lucrul ăsta, să fie diferită de ceilalţi, ca profesoară să o scoată la tablă şi să-i spună “a da, tu n-ai făcut tot, ia să vedem de ce n-ai făcut, ştii sau nu?”. MG: e o lipsă de respect să sfidezi profesorul, să-i spui că mama a zis să nu fac exerciţiile astea … T: eu trebuie să-mi apăr sănătatea copilului. Ori, dacă copilul petrece patru ore seara la teme, merge la şcoala după-amiaza, de la 12 la şase, după cină, dacă te apuci la 7 ½, 8, până la cât credeţi dvs. că pot face teme? Două ore minim, dar are mai mult. Dimineaţa, te trezeşti la 7 ½, iei micul dejun, nu mai spunem că nu au timp de alte activităţi, mai faci 2-3 ore dimineaţa; atunci vă întreb, cinci cu şase sunt 11 ore pe care copilul le petrece studiind şi învăţând la şcoală (la şi pentru), mai mult timp ca noi la serviciu. MG, zâmbind: da, dar vor fi antrenaţi pentru viaţă. T: aşa zic şi eu, dacă mai apucă să aibă pentru ce să se antreneze. MG: ceea ce descrieţi dvs. ştim mulţi dintre noi, am trecut prin asta, problema este ce faceţi dvs. ca părinte. Ce faci ca părinte, îl scoţi din rând sau nu? T: Da, ar trebui să facem ceva ca părinţi, … nu ne vedem decât propriul interes, copilul meu să se vadă odată scăpat de acest sistem de învăţământ, ne uităm degeaba în stânga şi-n dreapta la finlandezi şi la alte state care fac ceva cu sistemul de învăţământ, noi mergem cu el aşa; ce notă merită sistemul nostru de învăţământ? Ar primi nota zece pentru că rezistă!!! Adică, aşa prost cum este, acesta a rezistat, în prostia lui, a rămas aşa, fără să fie nici o modificare (semnificativă) de-a lungul timpului. Acei profesori şi învăţători care mai există (cei de calitate), aceia ar trebui să facă ceva, să se facă auziţi. Pentru că ei au putere să schimbe ceva din interiorul sistemului. La o oră deschisă profesoara a scos copiii şi a făcut un fel de joc şi a fost foarte lăudată la sfârşit: “vai, bravo, ce frumos că faceţi sub formă de joc” etc. După ce a plecat inspectoarea respectivă totul s-a derulat în sistemul vechi, adică treci la tablă, te ascult, stai jos, mâine iar la fel şamd, fără să fie nici un pic antrenant … .

FLORENTINA: Copilul, elevul trebuie să-şi facă temele acasă în funcţie de determinarea lui, de dorinţa lui de a afla lucruri, să fie responsabil, să fie ajutat să înţeleagă că asta-i meseria lui … Sistemul de învăţământ o să se schimbe când se vor schimba şi părinţii copiilor. Dacă nu-l responsabilizezi, dacă nu-i stârneşti curiozitatea pentru discipline, sunt frumoase disciplinele şcolare … un copil poate să-şi facă temele într-o oră pentru că e mai ambiţios, pentru că-i merge mintea, pentru că e ordonat … MG: pentru că a înţeles din clasă, pentru că i s-a predat foarte clar în clasă ceva şi, da, atunci n-ai nevoie acasă mai mult de 2-3 exerciţii la mate, de exemplu … F: pentru că a fost atent în clasă, pentru că a pus întrebări, pentru că îşi asumă lucrul ăsta. MG: dvs. sunteţi dascăl. F: Nu sunt dascăl, sunt părinte. … MG: sunt profesori la a căror materie copiii nu au teme …. Profesorul îi poate stimula să caute lucruri, acum au internetul la dispoziţie, … procesul de gândire este cel care contează.

ALINA:  … sunt necesare temele acasă; acum, depinde de fiecare copil în cât timp îşi  face temele. Copilul cel mare (clasa a VI-a) prinde din clasă, … face temele în maxim 45 min. Cel mic (clasa a II-a) merge mai greu, nu este atent, nu este aşa de interesat ca cel mare … MG: vă vând un pont: ce învaţă (pe de rost) seara, are să ştie mult mai bine dimineaţa. F: pentru mine nu este o problemă, fiecare face cum poate. Temele sunt necesare, pentru că în clasă profesorul – oricât este de bun – … nu poate să-i facă pe toţi să înţeleagă …. Profesorului îi este greu să-i disciplineze pe toţi 34 din clasă, sunt şi copii mai rebeli. MG: Şi noi eram 40 în clasă, dar rebeliunile erau destul de rare; profesorii erau mai autoritari, dar erau şi profesori care ne atrăgeau pur şi simplu atenţia cu ceea ce ne spuneau. În primul rând despre asta e vorba. Poţi să faci chimia să fie atractivă, eu zic că poţi; poţi şi fizica şi matematica, eu nu cred că vre-un profesor are scuză că nu erau copiii atenţi. F: … consider că şi acasă trebuie să te mai uiţi un pic peste ce s-a făcut la ore. … Avem timp pentru toate dacă se organizează.

CAMELIA: lucrurile trebuie luate de la bază, cu ce ieşim noi din liceu, din facultate? Pentru că s-a  dovedit ştiinţific că doar 6% din noţiunile învăţate rămân. … m-am îmbolnăvit, mi-a căzut jumătate din păr când am avut examene … şcoala, aşa cum este făcută la noi este aproape inutilă, … Copiii sunt copii, toţi sunt o hârtie albă atunci când vin la şcoală … de ce în alte părţi se poate şi la noi nu se poate? MG: răspunsul e foarte simplu: o să vă luptaţi cu o întregă clasă politică şi cu 200.000 de dascăli, eu sper că măcar jumătate dintre ei au totuşi o altă opinie, în ţările alea de care auziţi dvs. că performează învăţământul, acolo acesta este croit în jurul copilului … temele de acasă sunt cele care-i fac pe copii prizonieri. Sunt ele eficiente? Asta urmează să aflăm (la examene) …

CRISTINA: consider că învăţământul nostru are foarte multe probleme. Temele pentru acasă sunt şi o corvoadă şi un ajutor. Tu ca părinte, în măsura în care îţi permite şi timpul, verificând şi lucrând cu copilul acele teme, îţi dai seama ce anume nu a înţeles din clasă, unde manualul este cu o exprimare nepotrivită pentru vârsta acelui copil, şi să îl ajuţi prezentându-i tu materia acolo unde profesorul în clasă nu reuşeşte … Nouă temele ne mănâncă destul de mult timp, sâmbăta din weekend şi 2-3 ore când ajung acasă (de la serviciu) … MG: este evident că trebuie corelat timpul pe care-l petrece copilul acasă învăţând sau făcându-şi exerciţiile şi problemele de la matematică, sau scriind orice, cu timpul pe care-l petrec la şcoală. În momentul de faţă nu există (această corelare) şi noi toţi ştim că le-am transformat copilăria într-o corvoadă. Până la un moment dat, când tu, ca părinte, zici STOP: muncesc pe bani, o să-i pun pregătire şi – din păcate – nimeni n-a făcut un astfel de studiu, … sunt rare cazurile când copiii care au performanţe … atunci când  au mers numai pe educaţia de la şcoală.

*

Da, cam acestea au fost în mare gândurile exprimate (apreciez că textul de mai sus reprezintă cca. 70% din totalul emisiunii). Am subliniat câteva dintre ele ca deosebit de importante, deşi tot ce am reluat din emisiune are o valoare deosebită. Consider că este imposibil a găsi o descriere clară şi unică a subiectului, chiar şi numai a nucleului acestuia, aşa că cea mai bună este o descriere cât mai completă a aspectelor implicate şi a diferitelor puncte de vedere. Iar acest lucru l-a reuşit emisiunea lui Moise Guran din miercurea respectivă: o agoră în care, prin voia sorţii, au intrat în direct păreri foarte bune şi realiste. Urmăresc când am timp emisiunea România în direct şi am auzit multe “vrute şi nevrute” spuse de ascultători intraţi în direct; Moise nu apucă să-i scoată de pe linie întotdeauna, aşa că emisiunea are de obicei şi păreri calificabile drept “rebuturi”. De data aceasta însă cantitatea de valori a fost covârşitoare, generând clar o “emisiune de colecţie”. Comentarii la aceste gânduri, dar şi adăugări, voi încerca într-o postare separată. Acum mă mulţumesc să vă fi prezentat doar emisiunea respectivă. CTG

Din şirul analizelor critice la adresa şcolii din România, vă recomand postarea din 19.09.2017 De la directoarea îmbrăcată în vuittoane, la proful  de mate în pantaloni scurţi sau cum mi-am dus fiul de 16 ani la reanimare într-un sistem de învăţământ normal, de pe Republica, semnată de Ada Bucur.

Iată, pentru trezirea curiozităţii, ultima parte a articolului, partea în care Andrei descoperă că există şi profi’ de mate’ super, cât şi o scurtă analiză a acestuia după primele zile în noua sa şcoală din Vancouver, Canada.

*

Cel mai tare m-am amuzat când a venit şi m-a întrebat: „- Ştii care e proful meu preferat?”  „- ?”  „- Ăla de mate! Ne explică atât de bine totul! Şi face glume aşa de bune! Şi vine la şcoală în pantaloni scurţi!” (M-a amuzat pentru că lui Andrei nu i-a plăcut niciodată matematica şi mă gândeam cam cum ar fi ca proful ăsta în pantaloni scurţi să-l facă pe fiul meu să-i placă o materie care până acum l-am forţat să o înghită de voie, de nevoie).

Chiar dacă e abia la început, l-am rugat pe Andrei să puncteze pe scurt, aşa cum vede el lucrurile, diferenţele dintre liceul din Vancouver şi cel din Bucureşti. Iată ce mi-a spus:

• mult lucru practic care mă ajută să înţeleg ce mi se predă vs multă teorie greoaie pe care nu o înţelegeam;
• se lucrează mult în echipă, ceea ce mă ajută să-mi fac mulţi prieteni vs totul e individual, ceea ce conduce la o continuă competiţie cu ceilalţi copii;
• toţi profii sunt dispuşi să te ajute vs nimeni nu are timp să vorbească cu tine;
• pe profesori îi interesează opinia noastră şi o pun în aplicare ca să ne explice cum e bine vs opiniile noastre nu contează ;
• toti profii sunt glumeţi şi ne fac să râdem vs mai toată lumea e încruntată mai tot timpul;
• materii mai puţine, utile, legate de ce ne interesează vs materii multe pe care nu avem timp să le înţelegem;
• după o zi de şcoală mă simt obosit pentru că am lucrat şi am învăţat ceva interesant vs mă simţeam obosit după ore întregi de plictiseală.

Au trecut două luni de când am plecat şi, deşi mi-e dor de acasă, trebuie să mă împac cu lumea asta nouă pentru că fiul meu e la reanimare – o încercare de resuscitare a eu-lui său într-un sistem de învăţământ normal.

*

Desigur că aici ar merita să facem o analiză a diferenţelor punctate de Andrei. Multe din punctele evidenţiate ca negative ţin de o minimă decenţă înspre respectarea elevului ca fiinţă în devenire, ca viitor partener în societate, fără a-l privi de sus cu o vădit agresivă şi jignitoare atitudine de superioritate. Aceste atitudini pot fi totuşi mai bine explicate de către un psiholog. Eu m-aş opri acum doar la primele două reproşuri, care ţin direct de schimbările implementate în şcoala românească în reforma din 1980, reformă în care, mai ales la matematică, şi-au dat mâna peste capul dascălilor universitarii şi olimpiştii, împărţindu-şi frăţeşte ora de matematică, totul sub oblăduirea şi la dorinţa lui Ceauşescu, cel care dorea să demonstreze astfel superioritatea sistemului socialist prin rezultate la olimpiadele internaţionale. Zece ani profesorii au fost forţaţi să se modeleze pe o predare pe care o simţeau nenaturală, dar pe care cu timpul şi-au însuşit-o, astfel încât, după Revolutie o susţineau deja necondiţionat. Iată cele două direcţii aşa cum le-a văzut Andrei:

1) Multă teorie greoaie pe care nu o înţelegeam. Într-adevăr, nivelul de teoretizare din manualele apărute începând cu 1978 la liceu şi 1981 la gimnaziu a fost unul excesiv, mult peste tot ce înţelegeau atât elevii, cât şi profesorii. Atunci s-a introdus congruenţa, măsura unghiurilor, echivalenţa fracţiilor, divizibilitatea cu bară în locul celei cu trei puncte, la gimnaziu, sau introducerea numerelor complexe ca perechi ordonate, la liceu, iar lista poate continua la nesfârşit. În anii ’80 profesorii de matematică s-au transformat într-o subspecie ciudată de oameni care vorbesc singuri la tablă şi au pretenţia absurdă ca elevii să-i înţeleagă în limbajul lor abstract.

2) Totul e individual, ceea ce conduce la o continuă competiţie cu ceilalţi copii. Da, competiţia acerbă din clasă este doar primul pas în drumul de a strânge candidaţi pentru olimpiadele locale, judeţene şi naţionale, cu vârful în micul grup ce constituie lotul naţional. Nimeni însă nu se gândea pe vremuri, şi nici acum nu se prea gândeşte, la toate victimele colaterale rămase pe parcurs, la toţi acei copii care rămân frustraţi, speriaţi, fără prieteni, cu socialul din sufletul lor “varză”.

Problema uriaşă a celor două aspecte este că ambele direcţii reproşate de Andrei duc la un vid de educare a marii mase a elevilor. Profesorii predau lecţiile la un nivel “peste capetele elevilor”, adică de obicei atât de teoretic şi abstract, încât cei mai mulţi elevi nu le înţeleg. Cât despre partea de aplicaţii, aceasta se adresează doar elitei, fiind prin nivelul de excelenţă de obicei total inaccesibile majorităţii elevilor. Ce se întâmplă în şcoală cu această mare masă a elevilor ce nu beneficiază de factorul educativ al matematicii, acesta este un alt subiect. Ideea este că oricum aceştia rămân needucaţi matematic, cu frică şi cu ură pentru această materie. Dacă ar rămâne needucaţi doar în privinţa noţiunilor matematice, încă dezastrul nu ar fi aşa de mare. Din păcate însă, această mare masă de needucaţi matematic are la sfârşitul şcolii şi o incapacitate crasă de a gândi logic, de a argumenta şi de a înţelege când cineva îl minte. Da, aceştia sunt viitorii votanţi gata pregătiţi de a constitui o uriaşă masă de manevră pentru politicieni care promit “marea cu sarea” în alegeri şi apoi îşi bat joc de întreaga ţară. Iar profesorii de matematică ce au mers pe această linie a predării se fac direct responsabili de dezastrul în care se află ţara ca urmare a felului în care majoritatea votanţilor – foşti elevi! – se lasă fraieriţi de către politicieni şi promisiunile lor, pentru că nu au fost învăţaţi să gândească pe baza matematicii, ci au fost doar obligaţi să tocească materia.

Astfel, epistola Adei Bucur ne pune în faţa unei decizii pe care nu o putem lua decât individual: rămân în continuare un profesor croit după modelul reformei lui Ceauşescu, setat doar spre o predare mult prea teoretică şi orientat doar după probleme inaccesibile majorităţii elevilor, sau o iau pe calea schimbării şi încep să lucrez la transformarea mea într-un profesor pentru aceşti elevi ai secolului XXI, un profesor al acestei planete, conectat cu tot ce este mai bun pedagogic pe plan mondial? Am spus că această decizie de schimbare o putem lua doar individual; ministerul prin comisia de redactare a noii programe ne-a pus în faţă posibilitatea de a ne schimba, dar decizia de a ne schimba trebuie să o luăm noi, fiecare individual (acum nu vom fi forţaţi ca în comunism să ne schimbăm). Eu personal am luat această hotărâre cam prin 1994, şi de atunci încerc să lucrez constant în această direcţie. Am evoluat foarte greu, sacadat, pentru că eram de obicei singur, doar cu soţia mea ca partener în acest proces anevoios. Dimpotrivă, dvs. stimaţi colegi, aveţi acum o situaţie mult mai “roză”. Rămâne să luaţi doar decizia. Noua programă de la minister a deschis oficial calea. Cât despre site-ul pentagonia.ro, acesta reprezintă simplul şi umilul meu aport în direcţia schimbării. CTG