Biziday despre starea şcolii româneşti (1)

Dl. Moise Guran a vorbit la Pastila Biziday de la Europa fm din 5 dec. 2019 sub titlul Cum se face că avem un preşedinte inspector şcolar şi un fost premier analfabet funcţional despre realitatea învăţământului şcolar românesc (de ascultat la adresa https://www.europafm.ro/biziday-cum-se-face-ca-avem-un-presedinte-inspector-scolar-si-un-fost-premier-analfabet-functional/). Iată textul întregii “pastile Biziday”:

*

Dacian Cioloş îi sugerează preşedintelui Iohannis depolitizarea sistemului de educaţie prin chemarea partidelor să semneze un nou pact, prin care toată lumea se angajează să păstreze minimum 5 ani un ministru al educaţiei care să vină din afara sistemului însăşi şi care să nu depindă de prea desele schimbări de guverne de la noi. Da, acesta ar fi un pas mare făcut spre scoaterea politicii din şcoli, dar ar fi abia primul. Următorul – din punctul meu de vedere – ar fi renunţarea la pârghiile prin care politica influenţează şcoala direct, indiferent de ministerul educaţiei. Iar acestea sunt inspectoratele şcolare.

Doamna Monica Anisie, actualul ministru al educaţiei este şi ea un fost inspector şcolar, la fel ca şi Preşedintele Klaus Iohannis. Trebuie că şi D-na Anisie şi Dl Iohannis au asistat de nenumărate ori numerele de dresaj cu copii numite “lecţie deschisă”, “inspecţie la clasă”, “examen de grad”. Aceasta este metoda de evaluare a calităţii profesorilor în România: o şcenetă anunţată, repetată înainte, în care copiii ştiu ce întrebări va pune doamna la clasă, doamna ştie ce copii trebuie să răspundă şi la ce întrebări fiecare, iar un inspector plictisit ştie că asistă de fapt la un “montaj literar artistic”.

El, inspectorul, are alte griji: el trebuie să aibă relaţii la partidul de guvernare, să-şi identifice şi să-şi găsească proptele în noul partid de guvernare, atunci când vin “ăialalţi”, să-şi alimenteze puterea din sursă sigură, ca să o poată împărăţi mai departe, mai micilor “Dumnezei” numiţi Directorii de şcoli. Aţi văzut vreo dată un director de şcoală ţipând la profesori? Dar un inspector ţipând la directori? Dar un primar sau un şef de Consiliu judeţean ţipând la inspectori, aţi văzut? Pentru că nu e nici o diferenţă între aceste manifestări de putere şi bullying-ul de zi cu zi pe care în final profesorul îl face asupra copiilor.

Fără a generaliza şi fără a arunca anatema asupra tuturor directorilor de şcoli sau a tuturor profesorilor, adevărul este că nu ştim în acest moment câţi dintre cei rămaşi în sistemul de educaţie mai sunt altfel, mai predau adică la clasă şi demnitatea umană.

Pentru că, vedeţi dumneavoastră, după ce importantul personaj – inspectorul – părăseşte lecţia deschisă, profesorul le poate dicta copiilor dintr-o carte, aşa cum au mărturisit foştii elevi ai Vioricăi Dăncilă, de exemplu că făcea aceasta, le poate vorbi urât, poate urla la ei, le poate arăta semne obscene, şi credeţi-mă că nu vorbesc din teorie, sau – mai des – le poate preda plictisit şi mecanic o lecţie de la care cel mai des şi copiii şi profesorul absentează în realitate, chiar dacă sunt cu toţii acolo în clasă, înecaţi în formalism.

Un profesor dedicat şi ştiu sigur că mai sunt şi din aceia, ajunge în final să vorbească cu doi-trei copii dintr-o clasă, cei care au, cum se spune, potenţial de olimpiadă.

Toţi ceilalţi profesori au şi ei două griji generale: „dom’le, când ne mai măresc ăştia salariile?” (în ultimii patru ani s-au dublat pe net salariile profesorilor)  şi, a doua grijă, „dar e corect ca un poliţist să câştige mai mult decât un profesor, domnule?”. Vanitatea unei caste cu o normă de 18 ore pe săptămână, responsabilă inconştient şi neacceptat de aruncarea în viaţă a milioane de copii fără cea mai mică şansă, şansa de a pricepe că în lumea de azi diplomele nu mai au nici o valoare.

Ceea ce contează este doar capacitatea ta, a fiecăruia dintre noi, de a învăţa tot timpul, de a te adapta la nou. Copiii noştri pleacă din şoală fără să ştie măcar cum să înveţe singuri şi fără a putea conştientiza că în societatea de azi succesul profesional nu este asociat cu afurisita aia de diplomă, ci cu foamea de permanent up-grade profesional.

Ah, greşesc! Vă rog să mă scuzaţi, puterea exemplului funcţionează, dar funcţionează şi invers: diploma este totuşi suficientă, dar numai dacă vrei să lucrezi la stat, să uiţi pe ierarhia asta de partid cu sau fără carnet, în care cu cât eşti mai obedient faţă de superiori şi ţipi mai tare la subordonaţi, vei ajunge poate intr-o zi în vârful învăţământului românesc, al administraţiei, al poliţiei sau chiar al politicii româneşti. Vi se pare c-am exagerat? Recapitulaţi ultimii doi ani. Să fie doar o întâmplare faptul că am avut şi avem în continuare preşedinte un fost inspector şcolar, iar premier – fost premier, din fericire – un evident analfabet funcţional?

*

Voi lua în discuţie pe rând toate aspectele din acest text, pentru că sunt aspecte arzătoare, multe din categoria celor care pur şi simplu ne ţin pe loc, în mod similar cum ne-a ţinut pe loc decenii de-a rândul ideologia comunist-Ceauşistă, ratând astfel oportunităţi “once-in-a-life-time”. De pildă, faptul că au trebuit să treacă 30 de ani de la Revoluţia, ani în care învăţământul nostru matematic a mers înainte pe linia trasată de Ceauşescu cu preocuparea principală spre excelenţă (olimpiade şi alte concursuri), ne-a împiedicat să adaptăm predarea şi programa realităţii marii majorităţi a elevilor, care astfel nu au beneficiat de factorul formator de gândire al matematicii (factor formator ce acţionează natural la nivelul majorităţii populaţiei şcolare, cu condiţia ca matematica să fie predată având formarea gândirii în vizor, ca obiectiv principal, şi nu atingerea performanţelor la concursuri şi examene), acest fapt ne-a adus în situaţia în care suntem acum.

Cum suntem acum? Păi, acum, la 30 de ani de la Revoluţie stăm şi ne mirăm că “ce-i de făcut?”, cu 40% analfabeţi funcţional în cazul aplicabilităţii gândirii matematice elementare sau, la nivelul întregii societăţii, cu o mare masă a populaţiei uşor manevrebilă din punct de vedere electoral, pentru că matematica şcolară nu i-a învăţat pe oameni să gândească înainte şi să “vadă” care vor fi urmările gesturilor lor (vezi brutala “trezire” a majorităţii populaţiei active din ianuarie-februarie 2017, după adormita neparticipare la vot din finalul lui 2016).

Noroc cu gafa D-nei Dăncilă la aria cercului, că s-au mai trezit încă o dată oamenii, dându-şi seama de pericolul real de a ne pricopsi cu un preşedinte analfabet funcţional, mobilizându-se astfel la vot (ceva de genul: parcă totuşi mai bine cu neamţul ăsta ciudat care “vorbeşte ca un dulap”, decât cu tanti asta care ne-ar face constant de râs şi despre care “am văzut noi ce-i în stare”). De aia zic: D-na Andreea Dumitrescu (de la Realitatea Plus) ar trebui decorată cu  Steaua României în grad de înalt cavaler pentru meritul de a fi pus această întrebare şi a fi deschis în ultima clipă ochii întregii ţări asupra pericolului ce ne paşte (pentru că, noi numai în ultima clipă ne gândim, şi asta datorită faptului că matematica nu mai face de 40 de ani problematizare în şcoli; de 40 de ani, adică pentru majoritatea populaţiei votante actuale, care a fost învăţată prin predarea matematicii doar să stea cuminte, să scrie frumos de pe tablă, să înveţe acasă totul pentru că poate să fie ascultată şi să fie docilă la ce i se cere, pentru a evita posibilitatea unei pedepse sub forma unei note proaste). Da, da! Propunerea este cât se poate de serioasă: Steaua României în grad de înalt cavaler pentru D-na Andreea Dumitrescu, iar această decorare ar trebui să vină ca urmare a presiunii societăţii; ar fi “conflict de interese” să vină ca urmare a iniţiativei actualei preşidenţii (din păcate, întreaga societate s-a concentrat asupra răspunsului D-nei Dăncilă, nimeni ne-acordând atenţia cuvenită “jurnalistei” care a cauzat totul în mod magistral şi în ultima clipă a respectivei conferinţe de presă; căutaţi întreaga conferinţă, daţi la sfârşit şi fiţi atenţi la “oficialul” care timp de câteva minute tot a încercat să încheie şirul întrebărilor; acela a simţit pericolul). Dacă nu se poate o recunoaştere a faptului că este posibil să fi salvat ţara (apogeul unui fel de “oră astrală” a României), atunci ar fi suficient şi un cel mai mare premiu al asociaţie oamenilor de presă, măcar ca recunoaştere a genialităţii momentului.

Matematica şcolară nu i-a învăţat pe elevi să “gândească înainte”, fiind prea preocupată de sine, de cantitatea mare de itemi de parcurs (încărcarea materiei la reforma uitată din 1980), de gradul înalt de teoretizare şi de exprimare riguroasă (mult prea teoretică şi prea riguroasă pentru 99% din elevi) şi de preocuparea exagerată pentru probleme dificile, artificial îngreunate (parcurse în realitate doar cu vârfurile clasei, cei care urmau să reprezinte profesorul respectiv şi şcoala sa la olimpiadă sau cu note de 10 la examene).

Pentru această primă parte a eseului de analiză mi-am propus să punctez doar propunerea D-lui Cioloş, cea cu pactul pentru educaţie şi păstrarea timp de cinci ani a unui ministru al educaţiei care să vină din afara sistemului însăşi, persoană care să aibă ca sarcină stabilizarea învăţământului românesc.

Înţeleg aici că este vorba desigur de învăţământul preuniversitat românesc, incluzând extinderile necesare în sistemul univesitar, anume în formarea viitorilor profesori, respectiv reformarea celor actuali. Am făcut această precizare pentru că nu ne interesează în această discuţie “fumigene” de tipul “facultatea de matematică a UBB este în topul Shanghai sau în cine ştie ce alt clasament”. Astfel de veşti, dealtfel pozitive, nu au nimic de-a face cu eficienţa matematicii şcolare, decât faptul că împart împreună cuvântul “matematică”.

Susţin cu totul această propunere şi nu doresc în nici un fel să mă a puc aici a o comenta sau a-i aduce argumente. Doresc doar să evoc o întâmplare din Germania, despre care am auzit în urmă cu câţiva ani (povestită de către un domn profesor pensionat din Germania). Nu mai ţin minte detalii, dar cred că era despre rezultatele la primul studiu PISA şi faptul că Bavaria şi încă un alt Land din Germania obţinuseră rezultate mult mai bune decât restul (la ei fiecare Land are ministerul educaţiei propriu; Land înseamnă ţară, adică fiecare ţărişoară are ministerul său, inclusiv Land-urile oraşe, cum ar fi Bremen, Hamburg sau Berlin). La întrebările reporterilor, despre cum explică acele rezultate bune, amândoi miniştri ai educaţiei au dat răspunsuri similare: “poate pentru că nu am făcut nici cea mai mică reformă în ultimii 10 ani” (citat absolut relativ din memorie). CTG

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *