De ani buni cu o sănătate tot mai şubredă, tatăl meu ne-a părăsit în data de 4 iunie 2024 (la vârsta de 82 ani). Deşi considerăm profund intim acest trist eveniment al familiei noastre, în urma multitudinii de mesaje primite de la foştii lui elevi sau colegi profesori, am decis să scriu câteva rânduri prin care să evoc amintirea profesorului Vasile Grigorovici, cât şi felul în care ne-a influenţat pe atât de mulţi dintre noi.
Tatăl meu a fost unul dintre acei dascăli despre care mulţi dintre foştii elevi vorbesc în continuare cu mult respect despre felul cum i-a format şi i-a îndrumat în viaţă. Prin felul în care s-a prezentat acestora de la catedră, el a reprezentat pentru mulţi un model. Nu neapărat doar pentru cei care au ales să fie profesori de matematică, dar şi pentru cei mulţi alţii care aveau nevoie în viaţă de modele de oameni competenţi în profesia lor (de pildă, lucra matematică mult dincolo de programa şi manualele şcolare), de oameni civilizaţi (de la făcutul zilnic al nodului la cravată şi salutatul pe stradă cu ridicatul pălăriei, totul era impecabil), de oameni cu o cultură vastă (istorie, literatură, astronomie, arte etc.). Nu în ultimul rând, am avut plăcuta surpriză să auzim în finalul slujbei de înmormântare un necrolog redactat în numele foştilor colegi profesori, din care am aflat cum aceştia îl considerau pe profesorul Vasile Grigorovici un model (printre multe aspecte evocate, mie mi-a atras atenţia că au considerat demn de amintit faptul că pleca întotdeauna din sala profesorală către clasă imediat ce se suna de intrare). Încerc în continuare să prezint aspectele activităţii sale demne de a fi amintite pe un blog ce se ocupă de Arta predării matematicii.
Părinţii mei Maria şi Vasile Grigorovici au terminat Facultatea de matematică şi fizică a UBB din Cluj, în 1965, şi au luat repartiţie în Oraşul Victoria, jud. Braşov. Tata a luat postul de la Liceul industrial din oraş (cu diferitele sale denumiri de-a lungul anilor) şi a predat în acest liceu constant până la pensionare, deşi după 1990 a fost curtat intens a trece cu totul la Liceul teoretic din oraş; în acest sens a primit chiar şi o diplomă de la ministru, pentru constanţă în carieră.
Prin anii ’70 părinţii mei au început tot mai hotărât munca suplimentară la Laboratorul de matematică, care a devenit oarecum opera vieţii lor. Pe lângă munca benevolă cu elevii în întâlnirile de după amiază şi organizarea cabinetului, părinţii mei au participat cu lucrări ştiinţifice în acest domeniu la foarte multe simpozioane ale profesorilor (peste 20). În plus au organizat în Oraşul Victoria trei astfel de Simpozioane Naţionale, având ca subiect principal Laboratorul de matematică. La unul dintre acestea, copil fiind, l-am cunoscut pe Acad. Nicolae Teodorescu, preşedintele Societăţii de ştiinţe matematice din acea vreme.
Trebuie aici să precizez că aceste simpozioane nu le-au făcut ei singuri, ci cu ajutorul multor oameni deschişi din oraş, cei care aveau în acei ani şi în acele condiţii puterea prin funcţiile ocupate, dar părinţii mei aduceau “scânteia”, totul se construia în jurul activităţii lor. Profesorii Grigorovici au acţionat constant ca o echipă, tata fiind de obicei cel cu ideea (“omul de ştiinţă”), iar mama îl ajuta şi îl sprijinea, dându-i siguranţa şi căldura necesară (“asistentul”). La începutul anilor ’80 am participat şi eu la activităţie suplimentare ale Laboratorului de matematică din Or. Victoria, activitate ce mi-a deschis viziunea despre matematică dincolo de marginile limitative ale programelor oficiale.
Dar nu doar acestea au compus preocupările extraşcolare ale tatălui meu. O altă mare preocupare intensă – pe care a dus-o cu multă pasiune – a reprezentat-o astronomia. Atât de departe s-a ajuns şi atât de intensă a fost preocuparea încât părinţii mei au pornit construirea unui observator astronomic în Victoria. Astfel, s-a ajuns la comandarea şi la achiziţionarea unui telescop cu oglinda de 20 cm (mai mare decât cel al Observatorului din Constanţa la vremea respectivă). Observatorul urma să se construiască într-un fost turn de apă de lângă gara industrială a oraşului, iar tot proiectul se realiza sub îndrumarea Prof. Gheorghe Chiş de la Universitatea din Cluj. Am amintiri cu tatăl meu care lucra cu un inginer din oraş la proiectarea roţii dinţate pe care urma să se rotească cupola observatorului. Totul până într-o zi când a picat vestea că Prof. Chiş a murit. În următoarea perioadă “rechinii” din oraş s-au năpustit asupra proiectului, susţinând că din observator se vor putea spiona fabricile din Combinatul chimic, cerând oprirea acestuia şi tot proiectul a murit în faşă, rămânând doar un vis frumos. Telescopul respectiv, sosit între timp în oraş, a ajuns să se degradeze prin nefolosire într-un depozit al liceului.
Un alt proiect personal al prof. Vasile Grigorovici l-a reprezentat preocuparea pentru desluşirea geometriilor ne-euclidiene. Eu cu acestea am crescut acasă. Auzeam tot timpul de Bolyai şi Lobacevski, de Gauss şi Riemann. Cercul lui Klein sau pseudosfera sunt şi acum în camera tatălui meu. Unul din paşii clari făcuţi în acest domeniu a fost lămurirea faptului că Cercul lui Klein nu are centru.
Un cârcotaş de şcoală tradiţională ar putea comenta: da, dar munca la olimpiade? Trebuie să precizez că şi în acest sens tatăl meu “şi-a făcut datoria”: la sfârşitul anilor ’70 a avut doi elevi cu care a reuşit să obţină locurile I şi II la olimpiada naţională la clasa a 12-a. După două zile însă, a aflat că elevul care ocupase locul I a fost depunctat (pentru că i s-ar fi găsit o greşeală – un semn de minus netranscris în lucrare de pe ciornă) aşa că nu a mai fost inclus în lotul naţional de OIM. Pentru tatăl meu şocul a fost pe măsură, aşa că alte preocupări în acest sens n-au mai existat. În 1984 a aflat că şi profesorul său din şcoală, de la Vatra Dornei avea o astfel de repulsie la adresa olimpiadelor şcolare (se pare după un eveniment similar). CTG
Sunt Dorina Popescu din Timișoara, fosta elevă a domnului profesor. Vă rămâne în amintirea mea, ca profesor, ca mentor, ca om deosebit, atât cât eu voi exista. A dus în Victoria matematica de liceu la un alt nivel și a făcut-o cu multă pasiune și bucurie. Îmi amintesc cât de fericită eram în zilele de marți când aveam cerc de matematică. Îmi amintesc cum prima pseudosfera realizata la un strung la liceul industrial trona in laboratorul de matematica. Îmi amintesc cu câtă admiratie si bucurie le spuneam cunoscutilor si rudelor ca profesorul meu i-a adus pe greii matematicii vremii respective la o conferință în Victoria. Îmi amintesc de inițiativa cu observatorul astronomic în fostul turn de apă (care din păcate nu s-a mai implementat).