OIM 2018 la Cluj – O analiză a rezultatelor României

Ziarul Făclia de Cluj a publicat un interviu cu domnul Cătălin Gheorghe, leaderul echipei României la IMO 2018, în ediţia de vineri 20 iulie, pe aproape o pagină întreagă  (pag. 11). Prof. univ. dr. Cătălin Gheorghe este prodecan al Facultăţii de Matematică şi Informatică a Universităţii din Bucureşti şi director general al Societăţii de Ştiinţe Matematice din România. Interviul este pe alocuri surprinzător pentru că atinge anumite aspecte pe care de obicei le considerăm de la sine înţelese. Acestea sunt însă lăsate la libera imaginaţie a fiecăruia, iar dacă discuţia ajunge prea aproape de revelarea crudului adevăr, gândurile respective „le împingem sub preş”. Vorbesc aici de gândurile care contravin paradigmei în care am fost forţaţi să gândim prin politica de partid şi de stat în anii ’80 şi de care încă nu ne-am descotorosit nici după un sfert de secol. Interviul este vast şi atinge aspecte importante – atât pozitive, cât şi negative – astfel încât am considerat că trebuie cunoscut de cât mai mulţi, preluându-l în mare parte, în pasaje selectate şi uneori rearanjate. Datorită diversităţii subiectelor atinse, le voi trata în mai multe postări. În prezenta selecţie voi prelua şi voi comenta doar elementele legate de analiza rezultatelor echipei noastre la această OIM. Semnatara articolului din care citez este din nou Monica Tripon.

Astfel, Cătălin Gheorghe consideră că „ţinând cont de medaliile obţinute de copii noştri”, rezultatul este mai bun decât cel de anul trecut, de la Rio. (deja se simte o notă de discurs defensiv, ce arată că, la momentul interviului existau deja întrebări despre nivelul rezultatelor oarecum „sub nivelul aşteptărilor”; atitudinea defensivă, de justificare se găseşte şi în alte puncte ale articolului citat) În opinia sa, „dacă nu am fi fost «pe teren propriu»”, la ediţia 2018 a IMO „am fi avut două medalii de aur şi nu una”…. medalia de argint a fost la doar un punct de aur… unul din cei doi copii care au obţinut menţiune a fost şi el la doar un punct de bronz. (Iarăşi, o noanţă lăsată la libera imaginaţie a fiecăruia: cu ce ne-a dezavantajat participarea «pe teren propriu»? Să fie oare filtrul ziariştilor care lasă întotdeauna lucrurile într-un «clar-obscur» ameţit, din care nu ştim ce să înţelegem; oare fac asta intenţionat sau din neştiinţă? Spun acest fapt pentru că pe un matematician nu îl putem suspecta că vorbeşte «înceţoşat»). „Să ne bucurăm acum de ce avem «de bucurat»”, şi „merită să-i felicităm (necondiţionat) pe copiii noştri”.

M.T.: Felicitându-i pe aceşti tineri minunaţi, rămâne, totuşi, întrebarea: de ce, totuşi, doar locul 33? … este cu adevărat scorul obţinut anul acesta de România cel mai slab din istoria IMO? Cătălin Gheorghe: Poate ar trebui lămurit un lucru de la început. OIM este o competiţie individuală. Se face, într-adevăr un clasament în urma punctelor adunate de fiecare echipă, dar acesta este neoficial. Dacă ar fi să ne uităm la medaliile obţinute de copiii noştri, rezultatul nu este slab. Eu îl consider mai bun decât anul trecut. …. Locul mai puţin bun obţinut în clasamentul (pe echipe), într-adevăr cel mai slab de când există această competiţie, a fost ocupat din cauza punctajului foarte slab a doi dintre copii. Nu vreau ca „etichetarea” rezultatului din acest an ca „cel mai slab” să umbrească prestaţia celor patru care au fost la înălţime. (o analiză şi o „traducere” mai detaliată a acestor rânduri voi face după epuizarea citatelor)

M.T.: Care consideraţi că este „lecţia” IMO 2018 pentru cei care decid «mersul» învăţământului românesc, pentru profesori, pentru elevi şi pentru părinţi, deopotrivă?  Cătălin Gheorghe: Ar putea fi spuse multe, aici. Nu ştiu câţi cunosc acest fapt, dar în perioada mereu amintită, atunci când România era în „top 10”, exista o pregătire centralizată, organizată de minister. Lotul lărgit (de 40 de copii din toată ţara) se reunea în ultimul trimestru într-o singură clasă de excelenţă. Exista o perioadă de pregătire comună de 2-3 luni. Un alt aspect este cel al Bacalaureatului. … Bac-ul pentru „olimpici” este „plasat” mereu în perioade care încurcă mult pregătirea sau selecţia loturilor … Am un mesaj şi către părinţi. Mirajul universităţilor de top din străinătate îi face să pună multă presiune pe copii. Ca urmare a acestui fapt, participarea la olimpiadă devine de multe ori doar o rampă de lansare către a face „studiile afară”, bucuria de a face matematică trecând pe planul doi. Eu nu spun că este anormal ca cei mai buni să-şi dorească să studieze la Harvard, Princeton sau Oxford, dar acest lucru trebuie să vină natural, fără presiune. Iată, aşadar, trei motive care poate că influenţează negativ rezultatele actuale ale olimpicilor. … În final vă spun „să ne bucurăm de bucuria copiilor noştri” care au adus din nou medalii României.

*

Da, astfel decurg discuţiile post-IMO. O analiză a acestor rânduri este supusă pericolului de a deveni interminabilă. Să începem cu un aspect mai simplu, ce a apărut în ultima întrebare, unde în ziar era folosită de fapt exprimarea „soarta învăţământului românesc”, eu schimbând în „mersul învăţământului românesc”. Ne plac cuvintele mari, cât mai mari, uneori mult prea mari: păi, dacă vorbim de soartă, atunci aceasta este şi nu o decide cineva. Cu alt cuvinte, soarta este decisă la “nivelul divin”, pe când cei care decid mersul învăţământului nu sunt zei (ce-ar fi spus regretatul Neagu Djuvara cu ale sale analize a regimurilor fanariote din ţările române?). Cred că varianta cu mersul învăţământului românesc este mai umană, mai corectă în acest context. În afara analizei folosirii unei exprimări exagerat de pompos „literare”, rămâne întrebarea: de ce ar trebui să folosim un astfel de limbaj? Păi, aşa ne-am obişnuit pe vremea „lui Nea Nicu”, când toate articolele se luptau să proslăvească. Îmi vine în minte doar o comparaţie: la melodia din anii ’90 Pump Up the Jam (Technotronic) nişte nemţi stupizi au făcut o parodie Pump Ab das Bier (Werner Wichtig); eu cred că aici avem doar o manifestare a fenomenului de Pump up the national Ego, fenomen cu care suntem obişnuiţi la mai toate luările de cuvânt publice (fostul prim-ministru Dacian Cioloş reprezintă o mare excepţie în acest sens, dar sunt şi mulţi alţii care nu epatează cu figuri de stil “literare” atunci când vorbesc în public).

Aceste gânduri ne duc mai departe spre un altul şi mai ciudat: a întreba despre soarta, adică mersul învăţământului românesc pe leaderul lotului naţional pentru OIM şi a primi de la dânsul un răspuns legat strict despre cum se pot ridica rezultatele “olimicilor noştri” din nou la nivelul de altădată, această întrebare şi acest răspuns par să reducă situaţia, adică soarta învăţământului, doar la nivelul rezultatelor la OIM. Pardon!? Unde sunt restul de 99,99% dintre elevii români în subiectul acestei întrebări? (am fost tentat să scriu 99,(99)%, ceea ce i-ar fi redus pe cei şase cel mult la un insignifiant epsilon; nu vreau să le neg în nici un fel valoarea, dar cantitativ pe acolo discutăm). Realitatea este însă că în ultimii 30-40 de ani toată atenţia celor care s-au ocupat de „mersul învăţământului românesc” s-a cam îndreptat în principal în direcţia creşterii rezultatelor vârfurilor (de abia în ultimii ani lucrurile au început să se schimbe). Surprinzător este faptul că aceasta este şi poziţia din care privesc oamenii de rând (în fiecare an primesc laude de la părinţi din şcoală, de la clase mai mici, legat de “frumoasele rezultate”, doar pentru că există în fiecare an şi câte un 10 sau alte note în apropierea lui 10; se pare că nimeni nu se uită la notele sub cinci, ci doar la vârfuri). Vă las pe dvs. să gândiţi întrebarea corectă ce trebuia pusă d-lui Cătălin Gheorghe, la care dânsul a răspuns conform poziţiei ocupate (eu nu contest răspunsul, ci doar forma întrebării).

Ajungem acum şi la analiza subiectului principal al acestei părţi de interviu, pe care îl pot traduce sec şi vulgar în felul următor: Nu ne este suficientă o medalie de aur (şi toate celelalte mai slabe)! Vroiam şi noi un loc mai bun pe naţiuni, care să corespundă orgoliului nostru naţional în acest sens. Eu zic că despre asta este vorba. Putem spune şi mai agresiv: “Cum adică, noi care suntem cunoscuţi în lume ca cei mai …” şi noi cu “olimicii noştrii”, NOI SĂ FIM DOAR PE LOCUL 33 PE NAŢIUNI? SCANDAL!!! Data trecută când am organizat NOI olimpiada, în ’96, am fost primi pe naţiuni; acum doar locul 33 (alături de Franţa!?, da cine-s francezii în domeniul ăsta?!) Eu cred că acestea sunt cuvintele nescrise din spatele acestei părţi de interviu. Despre această atitudine de aşteptare neîmplinită este vorba în interviul citat (şi probabil în multe alte reportaje despre rezultatele la această olimpiadă), despre o stare de nemulţumire arţăgoasă, preţios pretenţioasă, şi despre alegerea şi scoaterea în evidenţă aspectelor mai slabe, despre împingerea acestora “în faţă”. Oare cum se simt cei doi care au luat “doar menţiune”. Vă zic eu: nu ne-o vor ierta niciodată! Cunosc două cazuri oarecum similare şi cam ştiu ce-a fost în sufletul lor: niciodată n-au mai vrut să aibă de-a face cu sistemul olimpic.

Din punctul meu de vedere scandalul este eventual felul în care o personalitate precum dl. Prof. univ Cătălin Gheorghe este “pus la zid” şi trebuie să se justifice (explicaţiile situaţiei sunt OK, erau chiar necesare, dar aşteptările agresive din partea societăţii, a mass-mediei, care au dus la tonul de justificare, acestea au creeat o situaţie profund jenantă). Şi de la cine vin aceste aşteptări? Nu acuz aici pe autoarea interviului; Monica Tripon şi-a făcut doar datoria exprimând gânduri ce pluteau în aer şi fuseseră exprimate probabil de alţii înaintea dânsei. Câţi din cei care au avut aşteptări mari ştiu cum este să stai buimac în faţa unei probleme de matematică şi să nu poţi mişca nimic? Încercând o analogie, cu ce drept aş putea eu să-l critic pe pilotul german Sebastian Vettel de la Ferrari care a derapat pe asfaltul umed şi a ieşit în decor în timp ce conducea cursa din vara asta de la Hockenheim pentru Marele Premiu al Germaniei la Formula 1? Cu ce drept? Păi, cam tot aşa arată şi cei care se gândesc să critice locul ocupat de echipa României la IMO 2018.

Încotro ar trebui să meargă o discuţie pe această temă? Păi, în primul rând ar trebui să scoatem la suprafaţă, să lămurim aceste gânduri şi sursa lor (gânduri urâte, murdare); cum am ajuns să avem astfel de aşteptări? Cât de justificate sau nu sunt aceste aşteptări? Haideţi să facem un pic de istorie, dar un alt fel de istorie decât cea din manualele de specialitate. Istoria predării matematicii şi a influenţării acesteia de către politic, dar şi subiectul întrepătrunderii acestora cu sistemul românesc de excelenţă matematică, acestea nu apar la nici un autor, nu există cărţi pe această temă, nici măcar articole (din ce îmi este mie cunoscut). Aceste aspecte nu s-au scris niciodată, iar cei care pot confirma întâmplările respective sunt tot mai puţini (în urmă cu doi ani mi-au fost confirmate anumite afirmaţii, la o şuetă pe holurile UBB Cluj, de către dl. Profesor Mircea Trifu, la data respectivă secretar general al SSM, Societatea de Ştiinţe Matematice din România, care era în jurul lui 1980 inspector şcolar de matematică în Bucureşti).

*

Anii ’60: după ce efervescenţa intelectuală din România a pornit concursul OIM, au urmat ani buni în care acesta a reprezentat doar o afacere internă a blocului ţărilor comuniste (~99%). După o participare sporadică a Finlandei în 1965 (la acea vreme ţară mediană din punct de vedere politic), a urmat în 1967 intrarea “în hora OIM” a Angliei, Franţei, Italiei şi Suediei, apoi a Olandei şi a Belgiei în 1969, a Austriei în 1970 etc. De menţionat că unele din acestea au avut în primii ani doar participări sporadice (chiar şi “Marea Minune Sovietică” nu a participat la a doua ediţie, doar România şi Bulgaria bifând toate ediţiile IMO)

Anii ’70: odată cu intrarea tot mai hotărâtă a ţărilor capitaliste în această horă matematică, OIM a devenit tot mai “internaţională”. După intrarea SUA în 1974 lupta la vârf s-a polarizat mult între URSS şi SUA, România căzând tot mai tare din vârful premianţilor la OIM. În aceste condiţii “Conducerea de Partid şi de Stat” a decis luarea unor măsuri hotărâte pentru remedierea situaţiei.

Măsuri similare au fost luate în toate domeniile unde existau reprezentări româneşti în competiţii internaţionale, mai ales în zona sportivă, după rezultatele fabuloase ale Nadiei Comăneci la Olimpiada de la Montreal din 1976, care a arătat că se poate. Toate aceste preocupări erau integrate în politica acelor vremuri de a demonstra superioritatea “societăţii” pe care se străduia să o genereze cuplul Ceauşescu (şi celelalte ţări comuniste au mers mai mult sau mai puţin pe această cale, mai ales fosta Germanie Democrată care era în strictă comparaţie cu cealaltă Germanie, cea capitalistă). În domeniul învăţământului au apărut cu timpul olimpiade internaţionale şi la alte discipline şcolare (prima OIM fusese de fapt şi de fizică, dar prima OI doar de fizică a fost în 1967, OI de chimie începând din 1970 etc. Prima IOI, adică de informatică, s-a ţinut în 1989, dar actualmente este a doua ca mărime după cea de matematică – datele au fost culese de pe wikipedia.org)

Finalul acelei decade a adus o profundă reformă şcolară (vezi postările despre Reforma uitată de pe pentagonia.ro din primăvara lui 2016) cu un accent special pe creşterea nivelului problemelor la clasă în vederea ridicării nivelului rezultatelor la olimpiade. S-au adăugat multe lecţii grele în clase tot mai mici (de pildă bazele de numeraţie la începutul clasei a V-a). În liceu au apărut diferite lecţii sau abordări tipice până atunci mediului universitar. Abordarea lecţiilor a fost ridicată, uneori cu câţiva ani (de pildă introducerea metodei grafice pentru rezolvarea sistemelor de ecuaţii chiar de la început în clasa a VII-a). Care a fost reacţia societăţii? Oamenii au început să-şi dea copiii tot mai târziu la şcoală. Astfel, dacă în anii ’70 se mergea în clasa I cu şase ani împliniţi, în 1990 se ajunsese ca elevii să fie înscrişi în clasa I de-abia după înplinirea vârstei de 7 ani şi erau deja cazuri de familii care mai aşteptau încă un an, trimiţând copilul la şcoală de-abia după 8 ani. Aceştia făceau faţă mai bine intelectualizării forţate de la toate nivelele. Urmarea o ştim cu toţii: apariţia grupelor pregătitoare la grădiniţe şi apoi, pentru rezolvarea situaţiei, mutarea acestora în 2013 din nou în şcoală drept clase pregătitoare.

Anii ’80: Bazându-se pe investiţi masive în pregătirea concurenţilor şi în generarea unei baze de selecţie naţionale bine răspândite, dar şi prin folosirea abilă, fără tupeu, a contextul internaţional, România condusă de Ceauşescu a început să urce tot mai mult pe scara rezultatelor olimpice sportive. Putem lua spre exemplu rezultatele de succes ale participărilor la cele două olimpiade din 1980 şi 1984. La olimpiada de la Moscova din 1980 (cine-l mai ţine minte pe ursuleţul Mişa, mascota acelei ediţii, cu numele complet Mikhail Potapych Toptygin???) nu au participat SUA şi alte ţări aliate din NATO, ca protest la recenta invazie a Afganistanului de către URSS (care dorea să-şi obţină o ieşire strategică la Oceanul Indian), având ca rezultat o urcare a României în clasamentul pe naţiuni.

La olimpiada de la Los Angeles din 1984 a urmat boicotul în oglindă organizat de sovietici şi de aliaţii acestora din Pactul de la Varşovia, dar – surpriză! – Ceauşescu a decis participarea României şi la această olimpiadă, obţinând cel mai bun rezultat al României în clasamentul pe naţiuni. Fără ruşi, RDG-işti şi ceilalţi ambiţioşi comunişti, ne-au mai stat în cale doar americanii (pe site-ul https://ro.wikipedia.org/wiki/Jocurile_Olimpice_de_var%C4%83_din_1984 România apare pe locul doi cu 20 medalii de aur, după SUA cu 83, dar în faţa RFG cu 17, a Chinei cu 15 şi a Italiei cu 14 etc.). La los Angeles 14 naţiuni au stat de-o parte, dar acestea luaseră la Montreal în 1976 58% din medaliile de aur (informaţie preluată de la adresa https://www.olympic.org/los-angeles-1984). Gimnasta Ecaterina Szabo a luat atunci 4 medalii de aur, clasându-se pe locul 1 la sportivi, în faţa atletului american Carl Lewis cu “doar” 4 de aur. Olimpiada de la Los Angeles a fost transmisă integral la postul naţional de televiziune; toate concursurile unde participau români cu şanse la medalii erau transmise cu comentariu entuziast (urmărit la televizoare alb negru de către oamenii de rând şi la televizoare color de către reprezentanţii nomenclaturii de partid şi de stat).

Cum se reflecta aceasta în viaţa românului de rând? Peste tot auzeai numai de superioritatea “omului nou” şi a “societăţii multilateral dezvoltate” construite sub atenta oblăduire a minunatului, a briliantului conducător şi a genialei sale consoarte. Întreg deceniul respectiv s-a auzit numai aceasta la radio şi tv, desigur şi în toate ziarele, ca o “placă stricată”, până când a ajuns să intre în mentalul tuturor, generând o stare de mândrie naţională ciudată: da, o ducem prost ca naiba, dar măcar olimpicii noştri … . Hrănirea alimentară era înlocuită în mare parte cu o hrănire a orgoliului naţional. Ţin minte în acest sens o întâmplare. Bunicul meu din partea tatălui “rămăsese” în Gremania de vest în 1980; pe bunica a reuşit să o ducă acolo peste patru ani. Pentru ea vizionarea integrală a olimpiadei americane, la televizorul color din sudul Bavariei, a reprezentat adevăratul “şoc al vestului”. Îmi scria bunicul despre cât de extrem de mândră era bunica de fiecare dată când un român lua o medalie, “de parcă ea le-ar fi luat”.

Cum au arătat anii ’80 în viaţa matematicii şcolare? La fel ca şi presiunea asupra antrenorilor sportivi, pe toate căile, dinspre inspectorate, profesorii erau forţaţi să crească nivelul de dificultate al problemelor şi cantitatea acestora într-o cursă tot mai agitată pentru creşterea rezultatelor la olimpiade. Eficienţa îndoctrinării din aceşti ani s-a văzut din plin după Revoluţie, când tendinţa a fost păstrată cu sfinţenie, chiar potenţată în sensul elevilor de vârf.

Anii ’90: Deşi i-am împuşcat pe cei doi dictatori, noi, ca naţiune, am păstrat cu mare efervescenţă mândria implantată de aceştia în sufletul nostru, mândria pentru rezultatele tuturor ce ajungeau să ne reprezinte, sportivii de toate felurile, dar şi olimpicii şcolari. Echipa de fotbal era pe val, gimnastele “noastre” rupeau totul, atleţii fugeau şi săreau pe stadioane întotdeauna printre primii, la fel şi olimpicii şcolari, cu toţii hrănindu-ne orgoliul naţional, nouă, oamenilor de rând. Şi la nivel privat auzeai poveşti de genul: copilul lui cutare, care s-au mutat undeva în vest, este cel mai bun din clasă, a fost înscris într-o clasă cu doi ani mai mare etc. (nimeni nu gândea că înscrierea respectivă era doar pe motive de vârstă a clasei: cei de acolo merseseră la şcoală la 5-6 ani, pe când ai noştri la 7-8 ani în clasa I).

Tendinţa de îngreunare a materiei şi de mutare lentă a lecţiilor în clase tot mai mici s-a păstrat (eu îi spun “sindromul micului Einstein”). De pildă, dacă în manualele din anii ’80 (valabile câţiva ani şi după Revoluţie) metodele aritmetice de rezolvare a problemelor erau la începutul clasei a V-a, până la reforma manualelor alternative din 1997 aceste lecţii au fost mutate în sarcina învăţătoarelor (ne-au trebuit apoi peste 20 ani ca să pricepem că această mişcare n-a fost bună şi să le mutăm înapoi în clasa a V-a, la profesori).

Toată lumea trebuia să aibă olimpici. Inspectorii îi împingeau pe directori, iar aceştia îi presau pe profesori. În acei ani o colegă mai în vârstă, pentru a-i oferii satisfacţie directorului şi a aduce şcolii măcar câteva rezultate mai răsărite la etapa judeţeană, parcurgea în primăvara clasei a V-a şi materia din toamna clasei a VI-a, apoi în primăvara clasei a VI-a parcurgea lecţiile din prima jumătate a clasei a VII-a etc. (desigur că aceste mutări nu le avea cuprinse în planificarea personală). Ce s-a întâmplat  după 1990 cu restul elevilor, atunci când nu a mai existat protecţia Secretarului de Partid pentru cei mulţi şi slabi cu duhul? Las onorat cititorul să-şi amintească sau să-şi imagineze.

Atâta vreme cât sistemul a funcţionat, rezultatele au continuat să curgă şi nimeni nu-şi punea problema “că ar fi vreo problemă”. În 1996 România a mai organizat o dată OIM (ocupând iar locul 1 pe naţiuni). SUCCES TOTAL! Totul era cum nu se putea mai bine! În aceşti ani nivelul problemelor din Gazeta Matematică a crescut foarte mult şi a apărut ideea de grupe de excelenţă. Copiii normali, nedopaţi au început încet dar sigur să nu mai facă faţă nivelului problemelor din GM, această creştere a nivelului ducând inevitabil la scăderea dramatică a vânzărilor GM. Nivelul manualelor şcolare alternative din 1997 au reprezentat urmarea logică a acestei stări de fapt. Nici o echipă de autori nu-şi putea permite să mai pună exerciţii de nivelul elementar, pentru elevii de rând (eventual 2-3 la început, de ochii lumii). Doar manualul Editurii didactice şi pedagogice a ratat trendul, oferind mai multe exerciţii pentru elevii de rând şi, ca urmare, a şi fost privit ca fiind mai “slab”. Puţini l-au şi comandat în acei ani. Toată tradiţia Gazetei Matematice şi a “olimpiştilor” s-a descărcat astfel în manualele diferitelor edituri. Pentru că la o clasă se puteau achiziţiona doar un rând de manuale, profesorii erau încurajaţi de către inspectori să-şi achiziţioneze personal toate variantele de manuale pentru a le putea oferii elevilor TOTUL (“nu vă opreşte nimeni să vă cumpăraţi toate manualele”).

Anii 2000: Cu cât preocuparea celor care decideau mersul învăţământului românesc se îndrepta mai tare în direcţia excelenţei, cu atât mai mult rezultatele marii mase a populaţiei şcolare decădeau. Această scădere a ajuns la rândul ei să atragă după sine o decădere a întregului sistem, deci şi a vârfurilor, nivelul acestora scăzând încet dar sigur. După 2010 acest fenomen a început să fie recunoscut de tot mai mulţi, dar o analiză profundă şi realistă nu a făcut încă nimeni (nu doar creşterea exagerată a nivelului problemelor din anii ’90 este de vină în acest sens, ci, de pildă, şi ocuparea tot mai agresivă a timpului şi a atenţiei elevilor de către mijloacele de distracţie de pe diferitele ecrane, într-o ordine relativă: tv prin cablu, apoi prin satelit, apoi jocurile de pe calculator, apoi internetul tot mai accesibil şi actualmente deşteptofoanele conectabile de oriunde la www; după apariţia ofertelor de televiziune prin satelit şi la sate, fenomenul distructiv la adresa elevilor s-a extins şi la ţară). Ce face între timp societatea? Aşteaptă rezultate ca pe vremuri, care să ne hrănească în continuare orgoliul: am înţeles că treaba cu sportivii nu mai merge (că nu se mai alocă bani, mu de alta, că talente avem cu duiumul!), dar nici de la olimpicii matematicieni nu mai avem rezultate ca pe vremuri? Păi matematica nu costă; măcar aici să vedem şi noi nişte rezultate! Chiar locul 33 pe naţiuni? Ruşine! Unde-am ajuns!

Da, cam aşa stau lucrurile. Facem confuzia între marea masă a elevilor (99,99%) şi cei puţini olimpici (0,01%) şi urlăm din străfundurile orgoliului nostru naţional rănit din cauza rezultatele sub aşteptări a celor din urmă şi, culmea, ne “răstim” tot la cei care lucrează cum pot în aceste condiţii. În timpul ăsta suntem în situaţia că de 20 de ani nu au mai fost editate manuale noi, iar enumerarea problemelor legate de starea celor din prima categorie poate continua la nesfârşit. Prefer să mă opresc însă aici şi să-i dau în final cuvântul distinsului Cornel Udrea, care într-un Pamfletarium din ediţia de sâmbătă 21 iulie a aceluiaşi ziar local Făclia scria: Stăteam deunăzi şi mă uitam, cu profundă mândrie tricoloră, la olimpicii români, la copiii aceia sclipitori, zâmbitori, dar sentimentele duminicale mi-au trecut cu rapiditate şi am ajuns să fiu ca păpuşile de cauciuc neascultătoare: dezumflat! Din cinci tineri (?), patru intenţionează să plece afară, la Universităţi din Anglia, SUA, Franţa, fără prea multe explicaţii şi, în fond, nici n-ar trebui să ni se explice prea mult de ce vor ei să o ia din loc.

Pe curând, CTG

P.S. Totuşi, ar mai fi câteva lucruri de spus (am avertizat că este un subiect cvasi-interminabil). Toate rezultatele – individuale sau pe echipe, din acest an sau din toţi cei precedenţi – pot fi studiate pe site-ul https://www.imo-official.org. A făcut-o şi Monica Tripon, publicând o sinteză foarte detaliată a rezultatelor româneşti la IMO (Făclia, luni, 23 iulie 2018 cu titlul România, de 41 de ori în “top 10”, la OIM), simţind probabil nevoia de a-şi justifica întrebarea din precedentul articol. Spicuiesc câteva idei dintre acestea: România s-a clasat de 5 ori pe locul 1, în anii 1959, 1978, 1985, 1987 şi în 1996; de cinci ori s-a clasat pe locul doi, de opt ori pe locul trei etc.; cele mai slabe clasări în afară de cea de anul acesta au fost în în 2013 şi în 2017, pe locul 22; cele mai multe medalii de aur, anume cinci, au fost obţinute în 1987; în 18 ani România nu a obţinut nici o medalie de aur (1961, 1962, 1964, 1965, 1969, 1970, 1971, 1973, 1975, 1976, 1977, 1981, 1982, 1994, 2008, 2013, 2016 şi 2017); în 1982 România a avut cel mai mic punctaj – 99 pct. – clasându-se însă pe locul 11 (no!, ce chestie!?); de 17 ori în istoria IMO, elevi din lotul României au obţinut punctajul maxim de 42 puncte: în 1967 Dan Voiculescu (Dan Voiculescu???), în 1984 şi în 1985 Daniel Tătaru, în 1987 Nicuşor Dan (!!!), Liviu Suciu, Adrian Vasiu (din Cluj), Mugurel Barcău şi Andrei Moroianu (cel de-al şaselea din echipă obţinând “doar” 40 pct.; ăia au ştiut subiectele? J), în 1988 din nou Nicuşor Dan şi Adrian Vasiu; în 1989 din nou Andrei Moroianu; în 1991 Sergiu Moroianu (fratele primului?); în 1995 Dragoş-Nicolae Oprea, Ovidiu Savin şi Ciprian Manolescu; în 1996 şi în 1997 din nou Ciprian Manolescu. În total, România a obţinut 76 medalii de aur, 142 de argint, 102 de bronz şi 6 menţiuni; prin comparaţie, la acelaşi număr de participări, Bulgaria a obţinut 54 medalii de aur, 114 medalii de argint, 108 medalii de bronz şi 11 menţiuni, cele două ţări fiind singurele cu participare la toate cele 58 de ediţii ale IMO.

Îmi stă pe limbă aici şi un “răspuns” dilemei d-lui Cornel Udrea: şi ce-i dacă pleacă toţi olimpicii? Dacă rămân aici, care este beneficiul nostru şi, mai ales, cum ne pricepem noi, românii, să-i apreciem şi să tragem foloase pentru ţară din inteligenţa lor sclipitoare? Am văzut cu toţii istorioara cu final “dezumflat” a strădaniei lui Nicuşor Dan (de loc din Făgăraş), care a vrut din tot sufletul să ajute şi să aducă un suflu nou în politica dâmboviţeană şi care până la urmă s-a retras scârbit.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *