Următoarele gânduri sunt preluate din interviul Codruţei Simina, publicat în 24.05.2016, cu ocazia lansării cărţii “Anatomia unei imposturi. O şcoală incapabilă să înveţe”. Mihai Maci este lector la Departamentul de Relaţii Internaţionale al Universităţii Oradea. Citez în continuare câteva gânduri din acest interviu: Mihai Maci: “Schimbarea din interior a învăţământului românesc este imposibilă”.
Ministerul ţine în frâie întregul învăţământ cu două chingi. Una dintre ele este programa: niciun profesor nu poate inova faţă de programă; de ce? – pentru că orice inovaţie faţă de programă ar fi sancţionată de examene.
Examenele sunt naţionale şi sunt unice şi, în măsura în care profesorul nu face pregătirea pentru examene, elevii lui nu vor lua examenul şi, ca atare, el va fi sancţionat. Va fi sancţionat de părinţi, şi abia după aceea de şcoală şi de Inspectorat.
A doua chingă cu care ţine Ministerul în frâu întregul sistem de învăţământ este salarizarea. (…) Ca atare, oamenii înţeleg, oamenii îşi dau seama de ceea ce fac, că nu este bine. (…) posibilităţile de a schimba lucrurile din interiorul sistemului sunt cvasi-nule. Poţi să ajuţi un elev sau un student care este mai bun (…) Dar, din interiorul sistemului – şi prin sistem înţeleg învăţământul instituţional, inclusiv cu componenta programelor lui -, schimbarea este imposibilă la ora actuală. (…)
Ideile referitoare la un alt tip de şcoală ar fi putut să prindă foarte bine la jumătatea anilor ’90, ar fi putut crea un siaj în urma căruia societatea românească ar fi arătat altfel în ziua de azi.(…) Merită citit acest articol, în care sunt punctate şi analizate, chiar criticate unele reminiscenţe osificate ale socialismului, rămase în educaţie.
*
Despre faptul că învăţământul românesc a ratat ocazia de a se debarasa de forma socialistă de educaţie, la începutul anilor ’90, am mai scris. S-a ratat atunci o ocazie uriaşă, pe care, de pildă, Ungaria a folosit-o din plin imediat după Revoluţie. Aş dori însă să analizez un pic chingile cu care sistemul cu reminiscenţe osificate socialiste ne domină activitatea educaţională, mai exact pe prima dintre cele două enumerate de Mihai Maci.
Dânsul exprimă în acest interviu ideea că programa îi împiedică pe profesori să evolueze în direcţia îmbunătăţirii educaţiei pentru că vor fi sancţionaţi la examenul de final de ciclu. Să nuanţăm un pic. Eu cred că cele două mari examene, cel de Evaluare naţională şi cel de Bacalaureat sunt nişte capete de drum destul de fireşti, în condiţiile actuale chiar cu efect benefic motivant (cine ar mai învăţa fără examene la sfârşit de ciclu?). Consider suportabilă pentru învăţători şi elevi chiar şi verificarea de Evaluare naţională la sfârşitul ciclului primar, în condiţiile informative actuale. O astfel de formă de evaluare pe ciclu ar lăsa în principiu dascălului responsabil libertatea de a căuta măcar căi educative mai eficiente în cadrul unei programe generale de parcurs în acel ciclu. Însă introducerea Evaluării naţionale la jumătatea drumului (clasele 2 respectiv 6) îngrădeşte posibilitatea unor astfel de iniţiative cât de cât inovative prin rearanjarea materiei în cadrul unui ciclu. În acest sens, obligativitatea programelor pas cu pas este cea care exercită cea mai mare îngrădire asupra dascălului. Degeaba acesta intuieşte că elevii ar avea nevoie de un anume subiect, în loc de cel din programă, când el se simte tot timpul vulnerabil în faţa unor controale care i-ar cere instant planificarea; iar aceasta, planificarea, trebuie să fie concepută conform programei. Absurdul a ajuns la nivelul că, nici culegeri pentru elevi nu mai scrie nimeni, decât “conform programelor în vigoare”. Aici trebuie căutate reminiscenţe osificate ale educaţiei socialiste.
Programa este obligatorie pentru că trebuie să permită, teoretic, oricărui elev bun la o materie participarea la olimpiadele şcolare, simultan cu cei din alte şcoli. Acest argument ţinea în urmă cu zece ani, dar acum interesul pentru olimpism a scăzut puternic în societate. Aşa că, dacă ne gândim bine, Evaluările naţionale pentru clasele 2 şi 6 reprezintă momentan cea mai bună justificare – la nivelul tuturor elevilor – pentru obligativitatea parcurgerii programei oficiale în rând cu toţi. Deci, eu consider că programa, trebuie să fie considerată într-adevăr prima chingă de manevrare a dascălilor la nivelul preuniversitar, dar nu prin prisma examenelor de sfârşit de ciclu, ci mai ales prin obligativitatea ei pas cu pas şi verificarea ei cât mai des. Desigur că aici am tratat doar idea unor inovaţii care să rămână în ramele programei generale de ciclu cerută la examenul de final (8/12). În cazul unor inovaţii mai puternice problema devine şi mai gravă.
Mihai Maci aminteşte şi părinţii în această “conspiraţie educaţională” de îngrădire a dascălilor, dar eu aş aduce în discuţie inclusiv inerţia dascălilor însăşi, care formaţi fiind în acest sistem, reprezintă chiar ei prima piedică împotriva propriei lor evoluţii. Eu predau din 1990 şi mă lupt din 1995 să îmi îmbunătăţesc stilul şi forma de predare, acordându-mi foarte multe libertăţi în acest sens. Am evoluat mult, dar prea încet pentru cât mi-aş fi dorit, iar principalul obstacol în această evoluţie nu a fost nici examenul de sfârşit de ciclu din fiecare an, nici chiar programa cu ciudăţenile ei, nici părinţii pe care a trebuit să-i înfrunt, ci în primul rând paradigma deja implantată în mine din liceu, din facultate şi din primii ani de predare. Iar cu această parte din mine a fost foarte greu de luptat. Ca să scurtez pledoaria, consider că metodica introdusă la reforma din 1980 şi formarea dascălilor în spiritul ei şi după revoluţie, aceasta reprezintă o chingă la fel de solidă, dar diabolic ascunsă, prin care ministerul ţine în loc o posibilă dezvoltare a învăţământului românesc. Degeaba ar avea dascălii salarii mai mari, dacă nu ştiu cum, nici măcar nu ştiu că ei ar trebui să-şi schimbe stilul de predare. În cazul multora dintre noi nu este aplicabilă nici măcar vorba lui Ghandi: Fi tu schimbarea care vrei să o vezi în lume!.
Prof. C. Titus Grigorovici