A doua zi după ce D-na Viorica Dăncilă “a scos porumbelul pe gură” cu renumitul r2 pentru aria cercului, Dl Moise Guran a prezentat în Pastila BiziDay (20 noi. 2019) un comentariu extraordinar la adresa evenimentului, dar şi în general la adresa matematicii şi a politicii educaţionale prin care aceasta este introdusă elevilor. Comentariul din această Pastilă Biziday cu Moise Guran poate fi ascultat la adresa https://www.youtube.com/watch?v=H2s078_RDmY, sub titlul: Ciudatul mod în care Dăncilă le-a fost multora mai utilă decât anii de şcoală … Iată în continuare în text întregul discurs (cu câteva adăugări minore pentru cursivitate şi claritate în lecturare):
*
Acum vreo câţiva ani, pe când era fiu-meu la şcoală, unul dintre puşti a întrebat-o pe profa de mate “la ce ne foloseşte Doamna matematica în viaţă?”. Profesoara s-a cam ofensat şi n-a avut un răspuns foarte concret. Pe vremuri, pe vremuri mai golăneşti aşa, pe când eram eu în liceu iar Revoluţia ne făcuse să credem că democraţia înseamnă să stăm cu profii la fumat şi uneori şi prin baruri, un amic i-a pus aproximativ aceeaşi întrebare profesorului nostru de matematică: “Domnu’, dacă n-ar fi Bacalaureatul iar noi n-am fi la mate-fizică, ne-ar trebui la ceva matematica asta în viaţă?”, iar profesorul nostru de atunci, un gentelman de care îmi amintesc cu plăcere, deşi nu prea mă scotea din 5 şi 6, a zis cam aşa: “Da, tinere domn, ca să ştii şi tu câte pahare poţi să bei înainte să nu te mai poţi ridica de pe scaun”.
Deşi formula ariei cercului are o muzicalitate aparte, aşa – pi-er-pătrat – ceea ce e drept o face uşor de confundat cu perimetrul cercului – doi-pi-er – tot e mult mai uşor de reţinut decât oricare altă formulă matematică, de exemplu baza ori înălţimea supra doi, cum ar fi aria afurisitului de triunghi, de exemplu. Sau poate, nu acestea sunt formulele, şi le-aş putea greşi la rândul meu. Nu le-am mai folosit de mult. Cu adevărat greşit însă, în tot ceea ce v-am spus eu, este expresia “uşor de reţinut”. Sunt lucruri pe care le reţinem mecanic pentru că le folosim tot timpul, aşa cum ar fi, în cazul meu, numărul de telefon al nevestei, sau sunt lucruri pe care mu le-am mai folosit de mult şi firesc le uităm pentru a face loc în memorie altor numere de telefon, pinului de la card, parolei contului de facebook sau doar altor informaţii de zi cu zi.
Se poate învăţa ca pe apă matematica? Este aceasta o ştiinţă ce poate fi tocită, cum se spune? Da, bineînţeles! La nivel de Examen de Capacitate şi de Bacalaureat, da, dar la acest nivel matematica îşi pierde sensul ei adevărat. Devine doar un şir de formule memorate şi utilizate în exersarea unor tipologii de probleme de examen, la fel cam cum au făcut trainer-ii de campanie cu Doamna Dăncilă: x posibile întrebări pentru care pregătim candidatul cu y variante de răspuns, pe care acesta le memorează şi le livrează precum în schiţa cu crastravetele: “ce este elipsa? Păi, nu e clar că tot un fel de crastravete!”
Râdem. Râdem de mai bine de o sută de ani de crastravete, dar de fapt nu ştim nici noi de ce râdem, căci nu copilul care învaţă mecanic poezia e problema, ci profesorul, dascălul, cel care crede că aria cercului trebuie memorată ca o poezie uşoară, când de fapt misterul cercului este chiar afurisitul de pi. Ce este pi? He he, ha ha ha!
Adevărata întrebare este câtora dintre noi ni s-a explicat la şcoală că nu o constantă cu nume grecesc determină cercul, ci din contră, cercul este cel care îl determină pe acest afurisit de pi, infinit în zecimale. Cum se face că toate, dar chiar toate triunghiurile, indiferent că sunt mai mari sau mai mici, indiferent de formă, răspund cu exactitate înmulţirii dintre bază şi înălţime supra doi? Dar de ce nu supra trei sau supra patru? De ce exact supra doi? Vedeţi, acestea sunt întrebări care dau sensul şi scopul matematicii, căci ele, întrebările şi demonstraţia unei formule, iar nu memorarea ei mecanică, ajută un copil să-şi dezvolte logica, inteligenţa, iar mai târziu, când mai creşte şi ajunge adolescent nebunatic, să vadă într-un pahar de bere un cilindru, al cărui volum poate fi calculat pentru că are baza unei forme de cerc.
Eşecul Doamnei Dăncilă de a răspunde corect la întrebarea “care este aria cercului?” nu demonstrează în mod necesar că aceasta nu ştie matematică, căci o formulă – fie ea şi cea mai simplă formulă – poate fi uitată. Dar momentul mărturiseşte mult, dureros de mult, despre eşecul sistemului de educaţie românesc în general, de ieri şi de azi, căci Doamna Dăncilă nu doar că şi-a tocit diplomele pe vremea comunismului, dar a predat tehnologie la şcoală de stat şi matematică în privat unor copii de azi, pe care i-a pus să memoreze mecanic formule, sisteme, modele de întrebare şi modele de răspuns, un sistem educaţional care a ajuns atât de jos, încât cel mai mare bine pentru beneficiarii săi pare a fi făcut tot Doamna Dăncilă. Uite, judecând după căutările de pe internet, dar şi după râsetele colective de acum, azi probabil ştiu de zece ori mai mulţi români cum se calculează aria cercului, decât ştiau ieri. Indiferent că-l văd, sau că nu mai pot să-l vadă pe fundul unui pahar. Momente şi schiţe, aceasta este ţara.
*
Rar mi-a fost dat să aud o descriere atât de profundă a situaţiei predării matematicii din şcolile româneşti, ca în acest eseu. Haideţi să analizăm pentru început pasajul introductiv ce atrage atenţia asupra unei întrebări cu care orice profesor de matematică se confruntă dacă elevii ajung să simtă un oarecare curaj (un ascendent) în faţa sa.
MG: Acum vreo câţiva ani, pe când era fiu-meu la şcoală, unul dintre puşti a întrebat-o pe profa de mate “la ce ne foloseşte Doamna matematica în viaţă?”. Profesoara s-a cam ofensat şi n-a avut un răspuns foarte concret.
CTG: Despre întrebările “La ce foloseşte matematica?” am mai vorbit. Poate merită totuşi accentuat şi aspectul realist ce se ascunde în spatele acestor întrebări. Foarte mulţi (actuali sau foşti elevi) simt într-adevăr că matematica pare să se preocupe mai mult de ea însăşi decât de elevi. Profesorii de matematică sunt de prea multe ori slujbaşi ai matematicii şi nu ai elevilor, aşa cum ar trebui de fapt să fie; sunt slujbaşi ai unei matematici despre care elevii în nici un caz nu simt că le-ar folosi; nu-i văd sensul şi le repugnă.
Desigur că şi elevii greşesc de multe ori atunci când consideră că “cea mai bună matematică este atunci când aceasta lipseşte cu desăvârşire”, dar această părere vine tocmai din faptul că elevul nu înţelege sensul celor ce se întâmplă la ora de matematică. În linii mari sunt trei direcţii în care este impinsă excesiv matematica, direcţii care-i uită pe majoritatea elevilor şi din cauza cărora aceştia se simt neglijaţi (în funcţie de rapiditatea cu care se instalează pubertatea la elevi, aceştia încep să “comenteze”, să pună întrebări de tipul evocat de Moise Guran). Cele trei direcţii care rup matematica de zi cu zi de majoritatea elevilor, respingându-i constant, sunt următoarele: 1) Rigurozitatea în sine a matematicii; 2) Excelenţa (olimpiade şi alte concursuri); 3) “Pregătirea pentru examene”. Să le analizăm pe rând (şi pe scurt, fiecare putând reprezenta în sine subiectul unui eseu extins).
1) Despre rigurozitatea matematicii am tot vorbit: la nivelul şcolar (gimnazial şi liceal) aceasta a fost ridicată la cote greu de suportat pentru elevi în cadrul reformei de la sfârşitul anilor ’70 (vedeţi postările în care am vorbit despre “Reforma uitată”). Rezultatul unor cursuri universitare despre predarea axiomatică au fost turnate mai întâi în liceu, apoi chiar în gimnaziu. Înţelegerea iniţială a matematicii, care trebuie să aibă loc în mod natural pe căi intuitive, a fost eliminată cu totul, elevii fiind puşi în situaţia de a lua contactul cu fenomenele studiate doar la nivel abstract teoretic “axiomatico-definiţionist”. Majoritatea covârşitoare a elevilor nu a înţeles şi nu a făcut faţă noii abordări, dar sistemul – printr-o atitudine de stat poliţienesc – nu a ţinut cont de realitatea din şcoli (timp de un sfert de secol, cam până la începutul anilor 2000). Acum, deşi noua programă de gimnaziu cere o revenire, profesorii la rândul lor nu înţeleg această cerinţă şi nu sunt dispuşi a părăsi “zona de comfort”, mai ales că dinspre “minister” nu vine clar o lămurire despre ce şi cum (nici inspectorii care ar trebui să fie vectorul principal de reformare, nici dânşii nu înţeleg foarte bine ce şi cum).
Abordarea excesiv de riguroasă îi alungă pe majoritatea elevilor, dar elevii se împart în două categorii din acest punct de vedere: a) majoritatea nu o înţeleg, iar pentru aceştia rigurozitatea devine o corvoadă imposibil de dus; b) cei puţini care o înţeleg şi îi fac faţă, o duc cumva, dar îi chinuie şi nu prea pricep la ce le ajută. Chiar şi acestora, de la un anumit nivel în sus rigurozitatea nu le foloseşte la nimic.
2) Preocuparea pentru excelenţă îi alungă pe toţi elevii care nu fac faţă problemelor şi aplicaţiilor mult prea grele pentru pregătirea olimpiadelor. Şcolile sau clasele unde se trage tare pentru excelenţă sunt pline şi de elevi care se chinuie în această atmosferă. În funcţie de posibilităţile familiilor, mulţi rezistă doar cu ajutorul orelor particulare; alţii au nevoie de psihiatru, iar totul se întâmplă în numele celor câţiva elevi beneficiari reali ai sistemului, care o vor lua clar pe o linie reală (studii ulterioare axate pe matematică). Ah, da, şi totul se întâmplă desigur şi în numele profesorului sau a şcolii, care este considerat/ă bun/ă.
Cât despre restul elevilor, al claselor sau chiar al şcolilor, toţi cei care nu intră în această goană după rezultate la olimpiade, sau nu-i fac faţă, sunt din start catalogaţi mai mult sau mai puţin slabi, rataţi, “ei nu sunt de succes” etc. Ce frustrare aduce acestă politică la nivelul întregii ţări? Nimeni nu discută oficial de acest aspect.
3) Singura direcţie ce se justifică cât de cât este învăţarea matematicii pentru examen, dar această motivaţie nu ţine la elevii claselor începătoare de ciclu (5-6, respectiv 9-10). Ca atare, deoarece la acest nivel profesorii nu ştiu altă tactică, matematica este introdusă şi abordată în stil clasic, adică prin metode specifice statului poliţienesc dictatorial autoritarist. De abia prin a 8-a, respectiv prin11-a elevii încep să înveţe cu adevărat pentru examen. Dar ce se întâmplă la clasele care nu au examen de matematică la BAC? Aceştia refuză cu totul matematică. Reacţia alergică este atât de brutală încât o mare parte a populaţiei şcolare nu apucă să beneficieze de factorul formator al matematicii, de acele aspecte prin care matematica le va folosii o viaţă întreagă: gândire logică, luarea unor decizii raţionale, capacitatea de a nu fi influenţabil etc. Fără să mai discutăm de utilitatea acestor cunoştinţe pentru cei care decid să mai rămână în sistem pentru încă un ciclu de învăţământ, de pildă într-o Politehnică. Exact acest al treilea aspect îl evocă Moise Guran în a doua idee a introducerii sale:
MG: Pe vremuri, pe vremuri mai golăneşti aşa, pe când eram eu în liceu iar Revoluţia ne făcuse să credem că democraţia înseamnă să stăm cu profii la fumat şi uneori şi prin baruri, un amic i-a pus aproximativ aceeaşi întrebare profesorului nostru de matematică: “Domnu’, dacă n-ar fi Bacalaureatul iar noi n-am fi la mate-fizică, ne-ar trebui la ceva matematica asta în viaţă?”, iar profesorul nostru de atunci, un gentelman de care îmi amintesc cu plăcere, deşi nu prea mă scotea din 5 şi 6, a zis cam aşa: “Da, tinere domn, ca să ştii şi tu câte pahare poţi să bei înainte să nu te mai poţi ridica de pe scaun”.
Desigur că întrebarea “La ce ne ajută matematica?” este una profund retorică. Până la momentul când elevul respectiv şi-a luat curajul să-şi întrebe profesorul/ profesoara, el s-a simţit din plin agresat de această materie, a auzit deja acasă sau în grupul de prieteni această întrebare, şi pentru el punerea întrebării este doar un act de sfidare a autorităţi în faţa celorlalţi. Ca urmare, orice răspuns just sau explicativ este în van. Doar un răspuns subtil înjositor poate să “salveze pielea”, adică onoarea dascălului în ochii colegilor: dacă răspunsul face faţă provocării, atunci cei din “audienţă”vor ţine minte răspunsul (cum bine o dovedeşte Moise Guran): “ce l-a făcut pe ăla!”. În rest, puteţi să fiţi siguri: chiar pe nici un elev nu-l interesează la ce foloseşte matematica (şi asta nu din răutate; pur şi simplu, la vârstele şcolare nu este normal să te intereseze aşa ceva). CTG