Eseul de faţă oferă un comentariu la articolul doamnei Oana Moraru – Tinerii noştri fragili şi inculţi, postat pe Republica în 20 iunie, unul dintre multele articole de o calitate deosebită, apărute în această vară, despre starea învăţământului. Lumea începe să spună tot mai clar lucrurilor pe nume. Este o dovadă a faptului că, în sfârşit, începem să ne debarasăm de starea de atmosferă comunistă a învăţământului, ce a supravieţuit lui Ceauşescu încă un sfert de secol.
Una dintre vocile cele mai realiste în acest sens este doamna Oana Moraru, care scrie pe site-ul Republica articole de o profunzime deosebită. Pe lângă articolele la care m-am referit deja cu alte ocazii, mi-au plăcut recentul Draga mea profesoară … din 25 Aug. 2016, dar şi mai vechiul Fă linişte, că deranjezi! din 15 Dec.2015.
Din start recomand oricui să ia şi să buchisească “din scoarţă-n scoarţă” articolul Tinerii noştri fragili şi inculţi, ceva cam lung (8 pagini A4), dar care merită fiecare rânduleţ. În continuare voi relua înclinat (italic) anumite citate din acest articol, pe care le-am considerat mai relevante şi pe care apoi le voi comenta ulterior. Pentru coerenţa citirii am asamblat aceste citate într-un aparent nou text.
Revenind la matematică, trebuie să-mi precizez clar poziţia: matematica nu este bolnavă, deci nici nu are ce să fie supusă unui proces de vindecare. Predarea matematicii suferă însă de foarte multe deficienţe şi boli profunde, cel mai dur manifestându-se acestea în România în zona gimnazială. În acest sens îmi permit spre final să “traduc” în câteva rânduri articolul Oanei Moraru..
Astfel, dânsa vorbeşte despre o mare ambivalenţă a părinţilor de astăzi: pe de o parte, nevoia de a crea confort şi de a răspunde plăcerilor copiilor lor, pe de alta – ambiţia rezultatelor şcolare şi convingerea că şcoala trebuie făcută şi cu ceva durere. Familiile sunt prinse la intersecţia conflictuală a două culturi dominante: cea a marii culturi, în sens clasic, pentru care şcoala este un tren încet şi răbdător al iluminării şi cea a culturii „pop”, în care copiii noştri trebuie să trăiască fericiţi, liberi, să experimenteze, să îşi satisfacă plăcerile, preferinţele, nevoia de distracţie. De aceea, psihologic vorbind, în jurul vârstei şcolare, apare un fel de divorţ între familie şi copil: de la satisfacerea tuturor bucuriilor, la ameninţările despre cum la şcoală „se schimbă foaia” – un fel de dublă personalitate achiziţionată tacit: de la copilul care îşi urmăreşte plăcerea şi este servit, la cel, care, brusc, trebuie să devină luptător, angajat, tensionat pe un drum al achiziţiilor cognitive înalte.
Care sunt urmările acestui stil de educaţie? Pentru marea majoritate a elevilor s-au banalizat formele de cunoaştere riguroase, morga academică pur şi simplu nu mai este cool; dominantă este cultura cotidiană; marea cultură a rămas periferică şi de nişă. Cu mult mai puternică este cultura populară – una în perpetuă mişcare, integrată în viaţa de zi cu zi şi capabilă să schimbe fundamental felul în care se fac lucrurile.
Cel mai greu de acceptat pentru noi – ca profesori – este sistemul de evaluare dărâmat de copiii noştri şi schimbat cu standardele subiective ale plăcerii sau ale neplăcerii. Toţi copiii de astăzi par să facă treaba de care ne cramponăm noi, adulţii, doar dacă ea produce atracţie, exaltare, intensitate, distracţie.
Cultura clasică a învățării se bazează pe rezilienţă, îndârjire, disconfort şi extenuare, pe ambiţie şi surmontarea obstacolelor cognitive. Copiii noştri au fost însă deja botezaţi în cultura populară a plăcerii, a confortului, a menajării şi a satisfacţiei imediate. Oana Moraru se întreabă oarecum retoric: Cât mai pot ei să cupleze, pe băncile şcolii, la modulul „atent-concentrat-rezistent-conştiincios.”?
Pe de o parte, şcoala are de operat cu nişte conţinuturi planificate, pe de alta, copiii de azi au tendinţa de a respinge toate conţinuturile resimţite ca neplăcute. Ca să restaurăm ordinea, nu mai avem nevoie de reguli în primul rând, ci avem nevoie de semnificaţii. Învăţarea este o experienţă uneori dureroasă şi neplăcută. Cum îi facem pe copii să nu se retragă în faţa ei?
Despre forma şcolii de astăzi Oana Moraru descrie destul de bine realitatea: un sistem care a dezvoltat deja interese proprii, dincolo de copii, nu se poate adapta nevoilor minţilor de astăzi. Aceasta în condiţiile în care cadrul în care creşte copilul este sursa reuşitei lui. Din păcate, în dezbaterile noastre de până acum, am ratat sensul împăcării între tradiţie și inovaţie. Suntem o societate aproape complet înghiţită de cultura „pop” a copiilor noştri, cu pretenţii ipocrite de exigenţă şi academism.
Ca să reformăm şcoala românească avem nevoie de inteligenţa unui raţionament care aşază în centrul practicilor profesorilor noştri cele două culturi: cea clasic-academică şi pe cea pop, de consum, cotidiană. Aceleaşi ”produse” ale gândirii pe care le sărbătoreau profesorii noştri severi sunt valabile şi astăzi. Gândirea de bună calitate rămâne mereu la modă. În trecut, ea se achiziţiona pe un fond de autocontrol emoţional, astăzi, trebuie obţinută, pe un fundal practic, explicit emoţional, al sărbătoririi alegerilor personale. Acum ar trebui urmărită formarea profesorilor în spiritul unor pedagogii care reaşază conţinuturile din manuale pe scheme care produc plăcere şi curiozitate copilului.
Dar cum putem noi, dascălii, intervenii vindecător în acest proces? Am încercat ani de-a rândul să acţionez “la sursă”, adică să conştientizez părinţii asupra fenomenului atât de bine explicat de Oana Moraru. Dar, credeţi-mă, nu ai sorţi de izbândă, şi asta din două mari motive. În primul rând că este vorba de a educa nişte adulţi, care vin cu atitudinea “de adult”, adică nu mai sunt docili ca în copilărie: ei “acuma ştiu mai bine”, au deja un sistem de valori creat, la care ţin uneori cu mare îndârjire. Apoi, şi dacă-i convingi de greşelile educaţionale pe care le-au făcut, acestea au fost deja făcute, adică elevii au fost deja setaţi greşit. Al doilea motiv este însă cel care m-a făcut să abandonez această cale: oricât te-ai strădui, şi oricâte mici sau mari succese ai avea în această luptă, de la un an la altul vin noi şi noi generaţii de părinţi cu care trebuie să o iei de la capăt. Este o luptă fără sorţi de izbândă. Şi atunci ce-i de făcut?
O vorbă veche spune că Singura persoană pe care poţi să o schimbi cu adevărat eşti tu însuţi! Da, singura soluţie viabilă de ieşire din criză este vindecarea predării matematicii, în sensul de renunţare la vechile repere de organizare a predării (dorite de matematicienii de vârf în urmă cu jumătate de secol şi introduse/impuse în mod aberant, radical la reforma din 1980). Despre faptul că matematica reprezintă un sistem care a dezvoltat deja interese proprii, dincolo de copii, despre acest subiect am prezentat argumente din plin în articolele despre Reforma uitată. Da, într-adevăr, un sistem de predare bazat timp de un sfert de secol pe cei doi piloni – rigurozitatea axiomatică a predării matematicii (1) şi rezultate la olimpiade & concursuri (2) –, acest sistem a ajuns în mod natural să cam uite de copii, situaţia începând să iasă tot mai evident la suprafaţă în mass-media românească de după 2005.
Profesorii trebuie să renunţe la vechile repere, impuse în anii ’80 şi prea slăvite în anii ’90, şi să treacă la folosirea întregului arsenal de care matematica dispune într-u atragerea copiilor spre gândire şi spre matematică prin bucurie. Care ar fi elementele acestui arsenal? Nu mi-am propus în aceste rânduri o analiză completă a căilor de vindecare a predării matematicii, ci doar conştientizarea necesităţii, dar şi a posibilităţii acesteia. Oricum, expresii ca predarea prin problematizare, matematica proces sau adevărata matematică distractivă ar trebui să ajungă la ordinea zilei, atât în viaţa de zi cu zi a profesorilor, cât şi în prea-înaltele preocupări ale instituţilor ce iau salarii bune pentru a trasa liniile educaţionale din şcolile româneşti. Profesorii trebuie să înveţe să dezvolte abilităţi cum ar fi empatia şi tactul, sau intuiţia faţă de mintea şi sufletul copilului
Pe părinţi nu-i poţi schimba (din motive politice nici nu-şi propune nimeni să-i schimbe), ca urmare vor veni în continuare în şcoli elevi cum sunt cei descrişi de Oana Moraru. Singurii care se pot schimba suntem noi, profesorii, prin introducerea de noi repere şi metode în predare, adaptate copiiilor prezentului.
9.09.2016
Prof. Titus Grigorovici