De curând lumea matematicii şcolare româneşti a fost zguduită de o emisiune conţinând o afirmaţie năucitoare, nu prin afirmaţia în sine, ci mai degrabă prin puritatea adevărului enunţat (puritate de 99,99%). Ocazia a apărut într-o discuţie extinsă despre meditaţiile care reprezintă piaţa paralelă a educaţiei, în emisiunea Punctul Critic, din 4 Aprilie 2024, la postul TVR1 – o găsiţi integral la adresa https://www.youtube.com/watch?v=6-CEjNdx_0A Emisiunea este foarte lungă (trece de 1 oră şi 40 min. cu reclame cu tot), dar recomand oricărui profesor să se facă comod şi să o urmărească integral (poate pe episoade, aşa cum am făcut eu, emisiunea având totuşi lungimea unui film). De la aprobări entuziasmante, trecând prin toate fazele de comentarii şi până la dezacorduri indignate, eu co soţia am avut ocazia de a le trăi pe toate, emisiunea oferindu-ne sentimente diverse aidoma unui film, cu deosebirea că aici este vorba despre viaţa noastră de profesori de matematică.
În continuare voi încerca prezentarea câtorva pasaje, atât din partea moderatorilor Bogdan Muzgoci şi Măriuca Mihăilescu, cât şi a celor trei invitaţi: Gabriela Bartic, Radu Gramatovici şi Christine Demeter. Chiar din start moderatorul rememorează:
Bogdan Muzgoci: Şi eu am făcut meditaţii când eram elev; erau în special la matematică, materie obligatorie pentru admiterea la liceu şi care a rămas încă “de pe vremea mea” campioană la la nevoia de pregătire suplimentară pentru pregătirea examenelor (…). Prezentarea situaţiei la începutul emisiunii încearcă să cuprindă măcar o parte din aspectele tabloului în discuţie:
Bogdan Muzgoci: (…) Calitatea învăţământului românesc este contestată de multe voci. Materiile de bază sunt din ce în ce mai greu de aprofundat, iar părinţii admit că este nervoie de meditaţii de la clase tot mai mici. Şcolarizarea privată este în plină expansiune în Europa, conform unui raport al Comisiei europene, care din 2011 măsoară datele acestei industri paralele. Părinţii din Franţa şi Germania cheltuiesc anual peste 3 miliarde de euro pentru cursuri suplimentare, în timp ce în România aproximativ 300 de milioane de euro pe an – acum şi mai mult – sunt cheltuiţi pe meditaţii. Conform datelor, meditaţiile au devenit în România o formă de învăţământ paralel, cu aproape 60% dintre şcolari şi liceeni participând la acestea. Îngrijorător este şi faptul că o treime dintre copiii de clasa a 8-a nu sunt pregătiţi suficient pentru Evaluarea Naţională. Mulţi părinţi sunt dispuşi să plătească lunar sume substanţiale pentru pregătirea extraşcolară, uneori chelruielile ajungând şi la 2000 lei pe lună. În acelaşi timp copiii din familiile defavorizate nu au acces la aceste forme de pregătire suplimentară – că nu sunt bani – iar acest lucru ar putea duce la o puternică discrepanţă între clasele sociale, şi azi şi în viitor (asta avertizează studiile). Preambulul se încheie cu o serie de întrebări interesante:
Bogdan Muzgoci: De ce este nevoie de meditaţii? De ce nu mai este suficientă predarea la clasă? Poate fi reglementată această piaţă paralelă, cum se întâmplă prin alte părţi? Sunt meditaţiile lăsate la liber de către stat, ca o compensare tacită pentru salariile execrabile în unele cazuri din învăţământ? Ce şanse au copiii care nu fac meditaţii? Se poate face performanţă şcolară şi fără ele? Schimbarea examenelor naţionale ar duce la eliminarea nevoii de meditaţii? Când vom reforma cu adevărat sistemul educaţional din ţara noastră în beneficiul real al elevilor? (…) În continuarea postării de faţă prezint câteva luări de cuvând ale dialogului din prima parte a acestei emisiuni.
Radu Gramatovici: (…) Într-un fel, Ministerul se bazează pe aceste meditaţii ca să ascundă nişte lipsuri şi nişte situaţii dezastruase din învăţământ. (…) a început moda acestor ore remediale (…). Aceste ore remediale sunt foarte bune dacă se aplică acelei categorii de elevi care nu fac faţă la anumite materii, din (diferite) motive (…). În momentul în care toată şcoala, clasele a 8-a şi a 12-a, fac ore remediale, în momentul în care aceste ore remediale se adresează tuturor elevilor, păi, de ce să nu le facem (planificăm) de la început? De ce să (mai) facem şcoală, ştiind că la un moment dat o să facem …, adică, cumva a devenit un trend! Facem şcoală, ştiind că o să fie simulare, …
Din păcate exact în acest moment palpitant moderatorul s-a trezit să întrerupă brutal discursul respectiv. După impresia mea, aici Dl. Gramatovici tocmai intenţiona să pună degetul pe “o rană” ciudată a învăţământului românesc, anume că autorităţile se simt datoare să-i pună pe profesori să lucreze suplimentar, plecând de la premisa – nespusă – că la orele regulate nu s-a lucrat suficient şi eficient, premisă cumva moştenită din vremea comunistă, că “sigur nu ţi-ai făcut treaba cum trebuie”, aşă că eşti obligat să remediezi, muncind în plus pe gratis. Şi cine trebuie să lucreze suplimentar, să facă “ore remediale” (cum este expresia la modă)? Păi exact profesorii de la materiile de examen (doar n-o să vrea nimeni ore remediale la desen sau la franceză). “Foarte bine, să lucreze în plus, că oricum pot da şi meditaţii …”, aşa vor gândi cei mai mulţi. Putem observa aici atitudinea politicianului, care nu doreşte neapărat să rezolve problema, ci doar să dea impresia că se preocupă intens să o rezolve, în paralel învrăjbind oamenii între ei, asmuţind o parte a populaţiei împotriva alteia. Poate chiar nu pot politicienii noştri să rezolve problema, poate pentru că este pur şi simplu prea îmbârligată, dar sigur reuşesc de obicei să “bage zâzanie între oameni”.
Gabriela Bartic: Ştiinţa spune aşa: orele remediale se fac cu elevii care pe anumite subiecte au lacune. Felul în care se aplică la noi această “ştiinţă” a orelor remediale e unul “hei-rup-ist”, ca să nu-l definim altfel, “habarnist” am spune dacă n-am fi la televizor! (râsete pe fundal). Aş spune aşa (aş întreba astfel): cum ne dăm seama că un elev are nevoie de ore remediale (…)? Şi cum facem remediere cu profesorul în timpul predării căruia s-au acumulat aceste lipsuri??? Pentru că e foarte puţin probabil ca acel copil care nu a înţeles fracţii de la profesorul de la clasă – în timpul orelor de şcoală – să le înţeleagă tot de la profesorul de la clasă după orele de şcoală. Probabil că ceva n-a funcţionat. Şi dacă n-a funcţionat, n-a funcţionat fie în zona comunicării între copil şi profesor, fie în zona predării, fie în orice altă zonă.
Intervin aici în discuţie: ideea orelor remediale a fost “scoasă de la sertar” şi cerută a se aplica claselor întregi cândva în perioada de revenire din criza acută a perioadei de pandemie COVID, atunci când aceasta trebuia să ascundă – se subînţelegea – faptul că în timpul predării online s-au acumulat lipsuri uriaşe. De fapt, în acest mod s-a dorit ascunderea realităţii că în timpul aşa-zisei predării online din anul şcolar 2020-2021 şi din prima parte a anului şcolar următor, predarea a fost una “de formă” (şi NIMENI nu este de vină pentru acest adevăr, degeaba tot căutăm vinovaţii pentru actuala stare de lucruri: în condiţiile şi la pretenţiile învăţământului românesc actual nu avea cum să funcţioneze şcoala online cu aceeaşi eficienţă ca şi predarea faţă-n faţă!). De ce a fost aşa, asta este un alt subiect, ce ar merita o discuţie separată (dau aici un singur indiciu despre care nu se vorbeşte defel, dar ar fi de discutat: şcoala românească este în continuare organizată pe forma unui stat poliţienesc, iar în online capacităţile poliţieneşti ale profesorilor erau masiv reduse).
Revenind la matematica noastră, de pildă, clasele a 12-a care dau anul acesta BAC-ul au mari lipsuri în zona numerelor complexe (şi aici ar merita să zăbovim cândva; oare de ce tocmai numerele complexe se evidenţiază în acest sens?). Profesorii acestor elevi – fie că sunt cei care n-au putut face treaba eficient în online, fie că sunt între timp alţii – au datoria morală să recupereze cumva numerele complexe. Aceste activităţi se numesc ore remediale sau mai degrabă ar trebui numite ore de recuperare? Iar astea trebuie făcute la orele regulate din orar, atunci când elevii mai vin cât-de-cât la şcoală, sau ar trebui organizate în ore suplimentare, după programul oficial (dar cine mai vine atunci la acestea, după diverse alte ore la care de fapt nu prea se frecventează, “că avem BAC”)?
Dar şi despre ideea de ore remediale ar merita să discutăm cândva în detaliu, să lămurim şi acest subiect, pentru că altfel ne sunt “scuipate” în faţă reproşuri de felul acesta de către autorităţi (uneori preluate în acelaşi stil şi de către mass-media), iar noi stăm surprinşi în “poziţia ghiocel” şi “încasăm găluşca” trăind cumva cu senzaţia că chiar suntem vinovaţi. Moderatorul duce însă discuţia în cu totul altă direcţie:
Bogdan Muzgoci: Ştiţi că există “mitul” acesta al calităţii educaţiei de la clasă, care ar fi ceva mai scăzută, că profesorul nu aprofundează mare lucru, tocmai pentru a beneficia ulterior de o serie de copii care vin la meditaţii. (…) De ce “aproape toţi copiii” au nevoie de meditaţii? Precizez aici că sintagma “aproape toţi copiii” trebuie citită cu completarea “cu excepţiile de rigoare”; oricum, asta s-ar deduce din comentariile ce au urmat, dar şi din orice discuţie pe acest subiect, în particular sau în mass-media: de fiecare dată apare careva cu afirmaţia “ştiu pe cineva …” sau “copilul meu n-a luat meditaţii”; vom reveni cu o altă ocazie la acest subiect, dar eu n-aş spune “aproape toţi copiii” au nevoie de meditaţii, ci mai degrabă “tot mai mulţi copii au nevoie de meditaţii”, ca să-i liniştim pe cunoscătorii de excepţii. Fără să mai discutăm de situaţiile când părintele nu trebuie să plătească meditaţii, pentru că se pricepe chiar el “să-şi dopeze” copilul, uneori chiar cu nuanţe de excelenţă (adică mult peste nivelul obişnuit).
Mesajul unui părinte: eu am trei copii, i-am meditat pe toţi; informaţiile de la şcoală sunt SUPERFICIALE, materia se predă în cantităţi informaţionale uriaşe, într-un timp extrem de scurt şi se trece mai departe lăsând în urmă elevii “răniţi”, care pierd pasul. Din această cauză profesorii sunt mulţi demotivaţi, sau slab pregătiţi (îşi asumă ce spune). Noi părinţii suntem obligaţi să plătim cca. 200 pe săptămână pe meditaţii la română şi matematică. (…)
Da, există o paletă întreagă de situaţii. Cei care “se descurcă” singuri, sau care au noroc de profesori pricepuţi şi dedicaţi, dar şi de copii conştiincioşi, deci care nu au nevoie de meditaţii, se uită la un părinte ca acesta, cu gânduri subînţelese de felul “Ghinion! Ai tras lozul greşit…”. Pe de altă parte, putem observa cum fiecare are tendinţa să generalizeze starea lucrurilor pe baza propriilor experienţe, eventual şi a unu-două exemple cunoscute din anturajul personal.
Christine Demeter: (…) Dacă am încerca să rezolvăm toate aceste lucruri care converg, care duc la ideea de a dezvolta o industrie a meditaţiilor, cred că astăzi nu am fi avut această discuţie. (…)
Intervin din nou în discuţie exclamând cu tot entuziasmul: DAAA!!! FABULOS!, Dacă s-ar face o analiză realistă a tuturor factorilor care duc la această stare naţională şi s-ar stabili o ordine a cauzalităţii, iar apoi s-ar rezolva pe rând toţi aceşti factori, atunci am avea şansa să rezolvăm problema învăţământului matematic preuniversitar românesc. Până atunci doar “ne învârtim în jurul cozii” şi dăm vina unii pe alţii într-un circ naţional fără de sfârşit.
Măriuca Mihăilescu: Eu zic că dacă începem să punem aşa şi să numărăm vinovaţii, ne ies foarte mulţi. Că vinovaţi suntem şi noi, părinţii, că poate n-avem destul timp să ne ocupăm de copiii noştri acasă; vinovaţi sunt profesorii care n-ajung să-şi predea toată materia la timp şi poate au diverse motive pentru care nu o fac; vinovaţi sunt şi copiii noştri că poate nu mai sunt (ca) generaţia noastră, care nu aveau alţi stimuli şi doar asta ştiam să învăţăm pentru examene (…) Vinovaţi se găsesc pe toate drumurile (…).
Da, exact cum am spus: situaţia are un complex de vinovaţi şi fiecare arată din punctul său de vedere către ceilalţi. Problema ar fi să se stabilească “vinovatul iniţial” (cum era în pandemie denumit “pacientul zero”), pentru a se încerca o descâlcire, dar este posibil ca nici asta să nu mai fie suficient la ora actuală, pentru că se prea poate ca odată ce “vina iniţială” eliminată, sistemul creat în toţi aceşti ani să funcţioneze singur mai departe, ca un perpetuum-mobile social, pe baza noilor probleme apărute între timp.
Bogdan Muzgoci: Vinovat e şi internetul că-ţi dă rezolvări la toate problemele (…)
Exact cum am spus: probleme noi apar constant (despre asta cu rezolvările de pe net nici nu vorbeam înainte de pandemie), dar noi nici măcar nu am început acţiunea de găsire a “vinovatului zero”, anume să stabilim cu adevărat care sunt schimbările cu care ar trebui să începem pentru a porni un proces de vindecare. Ca urmare, invitaţii îşi dădeau cu părerea, şi nu o făceau defel rău:
Christine Demeter: (…) Haideţi să schimbăm metoda de predare, haideţi să schimbăm materia, haideţi să schimbăm felul în care educăm copiii, astfel încât ei să o facă de plăcere, pentru că şi dezinteresul apare din lipsa felului în care ei înţeleg şi în care îşi doresc să se implice în actul acesta al învăţării, al actului educaţional.
Gabriela Bartic: (…) vinovaţi suntem cu toţii. Eu aş spune că şi generaţia (actuală) de părinţi e vinovată, dacă tot e de arătat cu degetul. Ni se pare că trebuie neapărat să adăugăm ceva ce nu putem noi da copiilor, ni se pare că trebuie să fim diferiţi de felul cum au fost părinţii noştri. Cei mai mulţi dintre noi am crescut cu foarte puţină supraveghere adultă, din partea părinţilor, din vari motive motive (…), vrem să suplinim ceea ce n-am avut noi în ceea ce-i priveşte pe copiii noştri (…) vrem să dăm copiilor noştri ce n-am avut noi şi cumva e normal (…) încurajăm nevoia lor de a fi susţinuţi, (dar) le tăiem din toleranţa la stres şi la frustrare (…) la primul eşec al copilului la şcoală îi punem meditaţii; de ce nu-i spunem poţi să rezolvi asta singur.
Da, toate aceste aspecte ar merita analizate separat şi tratate în profunzime, pentru că toate influenţează starea actuală a lucrurilor. Da, şi pe fondul acesta de evidenţiere a diferitelor cauze ce contribuie la situaţia generală, a căzut afirmaţia “bombă”:
Radu Gramatovici: (…) Un copil mediu în momentul de faţă nu o să scape fără meditaţii pentru că – aşa cum este făcut sistemul (…) – ca să beneficieze de şcoli bune (…) va trebui să intre în acest sistem de dopaj; pentru un copil peste medie, meditaţiile nu mai sunt chestii remediale, ci ajung să fie sisteme de dopaj, antrenamente din acelea să visezi soluţiile la probleme, dacă te trezeşte cineva noaptea, să ştii să faci exerciţiul cutare (…), altfel rişti să ajungi cine-ştie-unde (…); deci, nu scapi, dar lecţia de viaţă pe care o dăm copiilor noştri în felul acesta este foarte proastă. (…). Pentru că 80-90% din ce învaţă el în acest sistem de dopaj … Din păcate iar a fost întrerupt brutal de către o gazdă a emisiunii; oare ce vroia să spună dl Gramatovici? Probabil că vroia să spună că 80-90% din cele învăţate pentru examen se şi uită apoi destul de repede.
Gabriela Bartic: (…) Ceea ce facem noi cu acest sistem de meditaţii, ar fi extraordinar dacă ar dezvolta în copil competenţe. Nenorocirea este că nu dezvoltă în copil competenţe, ci dezvoltă (…) răspunsuri corecte la stimuli (…), ceea ce facem noi este un dopaj pentru nişte examene care de fapt nu testează competenţe, ci răspunsuri standard la nişte stimuli cu care copilul acela n-o să se mai întâlnească niciodată, vindem reţete de luat examene, vindem “negânditul copiilor” (…) Ce vindem noi prin acest sistem de meditaţii este un răspuns, un “arc reflex” şi nu învăţare, din nefericire; dacă am vinde învăţare ar fi minunat, dar nu vindem învăţare. Noi căutăm profesori care au copii care au luat 10 la EN, nu căutăm profesori care să-i înveţe pe copii efectiv să facă fracţii, respectiv în clasa 12 integrale.
Asta apropos de competenţe şi de felul în care noi profesorii am fost “agresaţi” prin schimbarea limbajului planificărilor (la nivelul “profesorului de rând” aşa s-a simţit!): putem observa aici cum acţionează la noi la români teoria formelor fără fond în ceea ce priveşte formarea de competenţe: “acum, mai nou se vorbeşte de competenţe! ce-s alea? nu ştiu! ştiu doar că eu trebuie să-i bag la un liceu bun!”
La revenirea după un nou spot publicitat, Măriuca Mihăilescu concluzionează în mod surprinzător – faţă de cât de bătăioasă era înainte – că: (…) e clar, am ajuns cu toţii la o concluzie, că meditaţia în ziua de azi e o necesitate, nu mai e un moft, că altfel nu putem să trecem prin examenele de a 8-a şi de a 12-a. E clar că trebuie să ne trimitem copiii la meditaţie şi că trebuie să plătim nişte sume pentru aceasta (…).
Eu n-am înţeles de unde a fost aşa de clar (poate au avut loc suplimentare în pauză), dar oricum, rămânem din această parte a emisiunii cu afirmaţia “explozivă” că meditaţiile au ajuns – măcar în “multe cazuri” să zicem – la un adevărat nivel de dopaj, un dopaj intelectual sistematic, practicat – cel puţin în oraşe, în unele cazuri – chiar la un nivel patologic, s-ar putea spune. Închei aici startul acestui serial, cu citate şi comentarii din prima parte a emisiunii respective (pâna la minutul 45), restul urmănd să facă subiectul unui nou eseu de prezentare. CTG (va urma!)