Am reuşit în sfârşit şi cu mare întârziere să spicuiesc câteva elemente din emisiunea Avocatul Diavolului de la Europa FM de vineri 23.03.2018, moderată de domnii Cristian Tudor Popescu şi Vlad Petreanu (de găsit integral – cca. 45 min – la adresa https://www.europafm.ro/avocatul-diavolului-ce-merge-si-ce-nu-merge-in-scoala-romaneasca/ )
VP: Pornim de la rezultatele simulării examenului de evaluare naţională, de la începutul lunii martie 2018, care sunt descrise, unanim, drept “catastrofale”. Mai puţin de 50% din elevii clasei a VIII-a care au susţinut probele respective au obţinut o medie peste 5 şi doar o treime au reuşit să ia note peste 5 la matematică. Sigur, aceste note nu contează la media şcolară generală, nu se trec în catalog, dar rezultatele spun ceva, fie despre lipsa totală de interes a elevilor faţă de evaluarea performanţelor lor şcolare, fie, din păcate, despre nivelul adevărat al pregătirii elevilor de gimnaziu înainte de trecerea lor la liceu.
Oricum ar fi, şcoala românească îşi ratează o bună parte din misiunea ei – şi anume, să pregătească noile generaţii pentru o viaţă activă şi valoroasă în societate. La testele PISA, de pildă, care evaluează capacitatea elevilor de a folosi în lumea reală cunoştinţele însuşite la şcoală, România se plasează constant pe locuri codaşe. 42% dintre elevii români de 15 ani sunt analfabeţi funcţional, relevă aceste teste – adică pot citi un text, dar au mari dificultăţi să înţeleagă sau nu înţeleg deloc ce au citit, de fapt. Care e problema aici? Sunt manualele prea stufoase, prost făcute? Sunt prea multe ore în program? Sunt profesorii prea slabi? Sunt elevii totalmente demotivaţi? (…)
Încărcate cu toate manualele, culegerile, caietele şi uneltele cerute la clasă, ghiozdanele cântăresc, uneori, un sfert sau o treime din greutatea copilului. Temele sunt atât de multe, încât copiii nu mai au, practic, timp liber. În plus, pentru a suplini calitatea scăzută a învăţământului de stat – sau pentru a câştiga bunăvoinţa profesorului – mulţi părinţi plătesc meditaţii pentru cei mici, ceea ce îi încarcă şi mai tare.
Să nu vorbim, însă, doar despre ce nu merge – pentru că, întotdeauna, la şcoală vor fi elevi mai buni şi elevi mai slabi, profesori mai buni sau mai slabi. Chiar confruntaţi cu un sistem în general neperformant şi osificat, unii copii fac performanţă, termină liceul cu note mari şi devin specialişti căutaţi de firme importante, angajaţi şi plătiţi apoi foarte bine (în ţară sau afară) – şi, desigur, există şi profesori foarte buni, foarte iubiţi. Care e secretul? Salarii mai mari ar garanta calitatea corpului profesoral? Ce chinuie şcolarii, ce supără părinţii, ce ţine în loc educaţia din România şi care o fi secretul celor care reuşesc, totuşi, să facă performanţă în şcoala românească şi după ea, în profesia pe care şi-o aleg?
CTP: Aştept ziua în care copiii să nu se mai bucure când se întrerupe soala. După părerea mea, cheia este în aplicarea în realitatea înconjurătoare a cunoştiinţelor dobândite la şcoală. Acolo este problema, în legătura şcolii cu realitatea. Există în clipa de faţă o tendinţă de a pregăti elevul şi de a se pregăti el ca şi cum toată viaţa lui se va desfăşura în şcoală şi nu în viaţă; sunt elevi care trăiesc cu o nostalgie după ce pleacă din liceu (…), trăiesc cu nostalgia acelei bule de protecţie pe care o reprezenta şcoala. Ei acolo s-au simţit foarte bine, au învăţat bine, au avut note mari şi când se ciocnesc după aceea cu realitatea, cu viaţa, constatăm că mulţi dintre premianţi clachează.
Asta e o tendinţă, iar a doua: când pleci din şcoală să uiţi a doua zi tot ce-ai învăţat, ca şi cum ar fi fost o corvoadă aberantă ca să iei o diplomă, şi dupa aceea te duci şi tu să trăieşti fără să-ţi mai aduci vreo dată aminte cum se calculează aria unui romb, de pildă aşa cum v-am rugat stimaţi “europeni fm” să calculaţi aria unui romb căruia îi cunoaşteţi perimetrul de 24 cm şi un unghi de 30 de grade. (…)
Cristina (elevă clasa a 12-a, Suceava): Consider că sistemul de învăţământ este foarte învechit …vreau să merg la facultatea de matematică, doresc să devin programator … profesorii sunt foarte slab pregătiţi … de exemplu vine profesorul şi ne citeşte lecţia din carte … CTP: cât e aria rombului? Cristina: nu-mi amintesc, este ceva cu diagonalele, cu teorema sinusului … Noi nu am mai făcut geometrie în liceu …
Anca (mamă de trei copii din care doi trecuţi de vârsta învăţării acestei probleme): … Copiii mi-au spus că rezultatul e 18…. Au făcut cu a2 şi cu sinus de 30o. … Din 10 profesori cam doi încearcă să … prezinte lecţiile într-un mod atractiv. CTP: într-o discuţie cu academicianul Solomon Marcus am susţinut că soluţia este investirea în profesori (…).
Anca (educatoare): … fetiţa mea a venit şi a spus “am scris la desen”. Şi daţi şi lucrare? “Da. ora viitoare”. VP: un sistem osificat, birocratizat, cu profesori plictisiţi şi rutinaţi, asta avem până acum. Eu cred că sunt şi alte probleme … CTP: o problemă din punctul meu de vedere: nu atăt că e multă teorie, nu atât că profesorul respectiv nu e entuziast în legătură cu ce predă, ci modul în care îi faci cunoştiinţă elevului … cu problema, asta este esenţial, e ca-n dragoste; dacă e greşit atunci elevul acela se va îndepărta poate pentru totdeauna de domeniu, de subiect … (urmează un exemplu magistral din fizică, despre acceleraţia Coriolis) … trebuie să facem poveşti, dar pentru asta trebuie să te ocupi şi să te preocupi despre elev.
Casian (elev, clasa a 12-a, Alba Iulia): … în clasa a 12-a m-am mutat de la profil real la uman … profesorul meu cel vechi, efectiv nu era prieten cu elevii … CTP: e a nu ştiu câta oară când aud o astfel de poveste tristă …
Laura (profesoară de matematică, mai ales la gimnaziu): … o parte din profesori dau un algoritm în loc să-i înveţe să gândească, elevii învaţă reţete … (la problema cu rombul) în nici un caz nu i-aş da formula … l-aş provoca să găsească înălţimea … eu le spun: “copii, nu învăţaţi pentru un examen, formaţi-vă un raţionament”.
CTP: este o iluzie că tehnologia te face mai deştept … soluţia este omul; soluţia este profesorul; soluţia este părintele …
*
Este foarte greu să trăieşti într-un sistem menţinut într-un blocaj de către majoritatea decidenţilor, sub pretextul că acest sistem nu se poate schimba. Chiar şi doar urmărind cu atenţie această emisiune, substratul unor afirmaţii din parcursul celor cca. 45 minute, chiar şi doar atât şi găsim câteva aspecte care, dacă ar fi luate în serios cu adevărat, ar putea duce la îmbunătăţirea substanţială a situaţiilor la care se referă (cu condiţia ca cei vinovaţi să aibă forţa de a ieşi din starea în care se complac, din starea ce a devenit pentru ei tipica zonă de confort şi din care cei mai mulţi nici nu se gândesc să iasă). Să evidenţiem câteva dintre aceste aspecte:
Avem multe lecţii, mult prea multe lecţii, iar pe undeva elevii trebuie să mai facă şi loc pentru cele ce vin, astfel încât cele care nu se folosesc o vreme se uită. Totuşi, acest aspect nu explică cum de o elevă de clasa XII-a a uitat cum se stabileşte aria respectivă, pe când CTP încă nu a uitat. Ce şcoală a făcut CTP de încă nu a uitat? Dar să nu luăm doar acest caz; ce şcoală a făcut un verişor de-al nostru care nici măcar nu a ajuns pe la facultate, dar ştia să rezolve toate problemele de mate ale ficei sale când aceasta era în clasa a VIII-a? Viaţa sa a fost rebelă: după şcoala de la Oneşti, printre primele halte a fost şi la mina din Cavnic (MM). La 50 de ani ştia să găsească centrul unui cerc doar cu rigla şi compasul (în mai multe feluri), dar n-a mai ştiut să găsească înălţimea unui trapez dreptunghic ortodiagonal la care se cunoşteau bazele. De ce ştia el mai multă matematică decât fiica sa? Ce fel de şcoală au făcut aceşti oameni, de mai ţin minte astfel de lucruri, pe când actualii elevi de liceu deja le-au uitat?
Un subiect clar al acestei emisiuni îl reprezintă alegerea dintre învăţarea pe de rost a diferitelor rezolvări, mai degrabă a unor formule, pe de-o parte, şi gândirea de la bază a unei probleme, pe de altă parte. Cum este mai bine? Prima îţi asigură o anumită eficienţă, dar îţi trebuie “memorie de elefant”. Cealaltă cale este mai lentă, dar pe durată reuşeşti să te descurci şi după ce intervine uitarea. După 1980 materia s-a încărcat atât de mult încât nu prea mai pare o cale de succes a două variantă. La problema cu trapezul dreptunghic ortodiagonal o elevă mi-a scris o formulă conform căreia înălţimea acestuia este medie geometrică a bazelor. De unde ai scos formula asta? Am întrebat-o. Din caietul meu de formule. Arată-mi-o! i-am cerut, şi mi-a ară tat-o. De unde ai scris-o aici? Nu mai ştia. Cineva făcuse o astfel de formulă pentru o singură situaţie, iar această elevă, a cărei mamă este medic, a memorat-o având nativ capacitate de stocare uriaşă. Dacă îi dai însă o problemă de gândire de care n-a mai văzut se blochează. Oare, încolo vrem să ducem matematica?
În această emisiune CTP se leagă de problema cu rombul dată la simularea EN din 12 martie, iar “bătălia” este între cei care susţin formula directă a2sinA şi cei care susţin gândirea, susţin că elevul ar trebui să ştie că rombul este un trapez, iar pentru formula acestuia trasăm înălţimea pe care o calculăm în triunghiul dreptunghic astfel format folosind sinusul unghiului rombului. De fapt această “bătălie” s-a dat după reforma din 1980 în multe locuri. Iată un alt exemplu: calcularea ariei unui triunghi în care se cunosc lungimile celor trei laturi. În timpul şcolii eu trasam o înălţime iar apoi generam un sistem de ecuaţii aplicând teorema lui Pitagora în cele două triunghiuri dreptunghice formate. Pe când am ajuns profesor (în 1990) toată lumea folosea formula lui Heron (cunoscută la noi sub acest nume). Actualmente elevii se împart în două categorii: cei care nu ştiu rezolva această problemă şi cei care ştiu formula lui Heron. De gândit, nu mai gândeşte nimeni. Munceşti ceva la rezolvarea cu Pitagora şi sistemul de ecuaţii, dar măcar înţelegi ce faci şi te antrenezi în gândire. Dimpotrivă, formula lui Heron are un comportament şi un efect clar de cutie neagră: socoteşti ceva acolo, nu pricepi nimic ce se întâmplă, iar în final îţi dă un rezultat şi gata. Sigur că o astfel de rezolvare o uiţi după câţiva ani.
Dar, pe departe cel mai fierbinte punct al acestei emisiuni a fost momentul când dl. Cristian Tudor Popescu ne-a explicat că cel mai important aspect este felul în care îi faci cunoştiinţă elevului cu subiectul de predat. Probabil aici este punctul central în ceea ce eu numesc ARTA PREDĂRII. Ne explică dânsul că trebuie să facem poveşti, dar pentru asta trebuie – ca profesor – să te ocupi şi să te preocupi despre elev. Aceasta era paradigma în care se preda încă în anii ’70, dar aceasta a fost înlocuită brutal la reforma din 1980 cu o nouă predare mai doctă, de sorginte ştiinţifică preluată din cursurile universitare despre organizarea axiomatică a geometriei euclidiene sau a altor teorii la modă în anii ‘60, cum ar fi teoria mulţimilor, algebra booleană etc. La ora actuală profesorii ştiu să predea doar aşa; nimeni nu mai ştie să facă o poveste prin care să genereze o lecţie. Predarea actuală pleacă de la premisa că elevul este o găleată goală în care profesorul trebuie să toarne marea sa inteligenţă.
La ora deschisă ţinută în toamna lui 2017 despre divizorii unui număr, eu nu am explicat elevilor nimic, ci doar am pus întrebări, care erau astfel alese încât elevii au generat toate cunoştiinţele lecţiei. Singurul lucru ce l-am explicat în aceea lecţie a fost titlul, ce este acela un divizor, ce înseamnă a divide, anume că este vorba de împărţirea exactă. Dacă aş fi predat în germană nu ar fi trebuit să explic nici acest fapt, pentru că în germană se foloseşte echivalentul cuvintelor împărţitor şi împărţibil. La ora respectivă nu am adus o poveste deosebită, dar nici nu trebuie ca orice oră să aibă o poveste de “dat pe spate”. La momentul respectiv am generat mai mult un joc pe care l-am continuat apoi în orele următoare.
Revenind la CTP, dânsul ne sugerează mai mult să venim cu o întrebare adresată elevilor, desigur o întrebare bine aleasă, cu tâlc, iar apoi, pe deschiderea plină de curiozitate generată astfel în sufletul elevilor, pe această deschidere profesorul vine cu răspunsul izbăvitor, vine cu noile cunoştiinţe, care vor crea impresii profunde şi de durată. Aceasta a fost emisiunea cu gândurile ei. Ce s-a întâmplat însă la clase după simulare? Din câte am văzut, mulţi profesori s-au năpustit la clasele a VII-a sau a VIII-a să facă rapid toate acele formule cu sinus (la triunghi, la paralelogram şi desigur la romb). QED sau: aceştia sunt soldaţii şi cu aceştia defilăm.
Post Scriptum
Azi am aflat ceva foarte interesant. După cum poate ştiţi, eu am făcut şcoala până în clasa a VIII-a în limba germană. În această limbă toţi se numesc Herr Lehrer (d-le învăţător), şi învăţător se numesc şi în Germania toţi până la bacalaureat. De-abia la facultate se numesc Herr Professor. La noi, mai nou şi învăţătoarele şi educatoarele se numesc profesor (de învăţământ primar sau preprimar). Astăzi am aflat că în Republica Moldova până la nivelul bacalaureatului toţi se numesc învăţători, iar profesori se numesc doar cei de la facultate (adică la fel ca la nemţi). Poate că această informaţie să ne ajute a înţelege paradigma greşită în care trăim, astfel încât să reuşim a ne schimba puţin câte puţin (cum cânta un mare basarabean), astfel încât în urma noastră să nu mai rămână poveşti cum am auzit în emisiunea respectivă. Constantin Titus Grigorovici