Starea matematicii şcolare (0) – Cine e de vină? Adevărul este undeva la mijloc?

Cu orice ocazie, mică sau mare, toată lumea se apucă de comentat şi de analizat, încercând să desluşească cine este de vină legat de “starea actuală a învăţământului românesc”.  Întotdeauna cei care scriu sau vorbesc “ştiu foarte bine”, arătând “cu degetul” spre diverse puncte problematice, dar întotdeauna, fără excepţie, fiecare arată spre greşelile altora. Pe scurt, întotdeauna ceilalţi sunt de vină! Nici măcar o dată nu am văzut un dascăl să iasă “la ramp㔺i să recunoască greşelile profesorimii, sau un părinte care să recunoască ce şi cât a greşit la copilul personal, sau un oficial care să-şi depună demisia, spunând “pe post” că a făcut-o “de cacao” (asta tare ne-ar place nouă, celorlalţi).

Totuşi, trebuie să recunosc: dacă mă gândesc bine, de fapt am un contraexemplu la afirmaţia din această megafrază de patru rânduri.  Da, în finalul lui 2019, într-o discuţie cu un părinte a doi copii, acesta mi-a recunoscut ad litteram (însă doar între patru ochi): “fuck, I screw it twice!” (refuz să traduc asta). Dar asta reprezintă probabil rarul contraexemplu care mai degrabă confirmă magnitudinea şi gradul de adevăr apropiat de 100% al afirmaţiei de mai sus. Această afirmaţie se poate rezuma pe scurt astfel: da, toată lumea “e de vină”, toţi greşesc, însă fiecare vede doar greşelile celorlalţi. Nu cred că ar avea sens să încep eu aici cu greşelile mele, dar în finalul acestei serii (care nu ştiu cât va dura; poate mă voi întinde pe toată vacanţa), în final sper să am forţa şi să pot face şi o analiză a greşelilor mele (măcar a câtorva); asta aşa ca un fel de exemplu de “bune practici” în subiectul de faţă, cu speranţa că poate încep şi alţii acest proces de autoanaliză.

Dar să revenim la subiectul nostru. Sigur că nu-mi propun aici o analiză a întregului învăţământ. Voi fi mulţumit dacă voi putea atinge situaţia măcar a tuturor actorilor principali sau din linia a doua, implicaţi în starea matematicii şcolare româneşti, domeniu în care cât-de-cât mă simt mai “acasă”.

Dacă ne gândim la starea matematicii şcolare româneşti, atunci observăm uşor că toţi “actorii” implicaţi se pot grupa în câteva mari categorii: o primă astfel de categorie ar fi elevii şi familiile lor; o alta ar fi profesorii şi autorităţile cu care profesorii interferează direct; o altă mare categorie ar reprezenta-o autorităţile superioare, cei care oarecum dau direcţia generală. Pe lângă aceste trei mari categorii, sigur că mai există şi altele, care nu pot fi ataşate eficient şi complet logic primelor: astfel, am putea trata influenţa editurilor şi a autorilor de manuale şi / sau de auxiliare; ar merita discutat despre şcolirea viitorilor profesori de matematică de către facultăţi, dar şi formarea continuă prin diferitele forme; e clar că trebuie să discutăm despre influenţa societăţii sau a noilor tehnologii asupra rezultatului procesului educativ etc. Cred că începeţi să prindeţi ideea: tema propusă spre analiză este una căreia cu greu i se poate întrevedea un final (sigur este doar începutul!). Nu am pretenţia unei analize exhaustive, dar îmi propun să ating cât mai mulţi dintre factorii ce influenţează starea jalnică la care s-a ajuns. Consider că aceasta este singura cale pentru a ieşi din actuala situaţie în care fiecare găseşte de cuviinţă doar să scoată în evidenţă “vinile” celorlalţi, muşamalizând prin omisiune propriile greşeli, respectiv, greşelile “taberei” din care face parte.

Trebuie să ieşim din această stare în care doar “ascundem sub preş” propriile mizerii. Noi trebuie să întoarcem sensul acestui “vector de învinovăţire” care arată actualmente întotdeauna înspre altul, înspre ceilalţi, astfel încât fiecare individ, respectiv fiecare categorie să ajungă a începe un proces de autoanaliză pe baze cât mai obiective, pentru a porni un proces de însănătoşire. Iar dacă politicul nu reuşeşte încă să o facă, asta e; va trebui să începem acest proces noi, ceilalţi, după principiul “fi tu schimbarea care vrei să o vezi în lume!”. Postarea de faţă se doreşte startul într-un astfel de demers de analiză (post-pandemică) a stării matematicii şcolare româneşti.

*

Da, şi – pe post de încălzire în acest proces de analiză – începutul aş dori să-l fac de la Paul Olteanu, care într-o discuţie cu Cătălin Striblea la Mind Architect powered by Europa fm a analizat vorba românească “adevărul e undeva la mijloc“. Puteţi asculta această discuţie de câteva minute la adresa https://www.youtube.com/watch?v=C1KVsBF2DWI . Nu o voi relua aici, ci doar voi povesti pe scurt despre afirmaţiile susţinute acolo. Astfel, Paul Olteanu evidenţază că felul în care un om vede o situaţie este dependent de punctul lui de vedere, de istoricul său experienţial, că practic fiecare este într-adevăr “cu adevărul său”. Ca urmare, într-o situaţie cu doi subiecţi (doi oameni, două grupări etc.) adevărul nu este “undeva la mijloc”. Nu, mai degrabă adevărul este în ambele capete, pentru că de fapt există “mai multe adevăruri” (am putea folosi şi expresia “adevăruri multiple”).

Ca matematician, pentru mine aceste afirmaţii au avut un dublu efect. În primul rând că – Da! – adevărul nu este “undeva la mijloc” (chiar în sensul de medie aritmetică, eventual ponderată pe diferite criterii). Eventual, am putea spune că “adevărul, ca rezultat al negocierii” între cele două persoane, fiecare cu adevărul său, acest “adevăr negociat” se situază undeva la mijloc între cele două “adevăruri individuale“.

Însă afirmaţia că “adevărul e undeva la mijloc” este doar de faţadă, fiind spusă cu unul din următoarele două scopuri posibile. Astfel, uneori acest lucru este susţinut de către unul din combatanti sau de către cineva colateral doar ca modalitate de detensionare a “conflictului de negociere” ce începe să escaladeze. Alteori vorba respectivă este aruncată de către unul din combatanţi cu scop strategic, anume de a destabiliza poziţia celuilalt în argumentaţia sa, pentru a opri avansarea logică a celuilalt combatant (ceva de genul: nu te mai lupta atât de înverşunat, că oricum sigur n-ai dreptate, oricum “e cunoscut că adevărul e undeva la mijloc, deci nu poate fi pe poziţia ta”). În acest context, “adevărul e undeva la mijloc” este o afirmaţie parţial corectă, poziţia “adevărului” nefiind una obiectivă – aşa cum ne-am aştepta din folosirea cuvântului “adevăr”. Mai degrabă stabilirea poziţiei adevărului este rezultatul unei negocieri, deseori a unei lupte, în care desigur cel mai puternic, poate cel mai abil, trage “adevărul” cât mai spre poziţia sa, chiar şi prin gesturi “murdare”, cum am descris aici.

În al doilea rând, vedem cum cuvântul “adevăr” este de fapt subiectivizat, acceptându-se pierderea obiectivităţii, pierderea acestei caracteristici esenţiale a noţiunii de “adevăr”. Da, Paul Olteanu ne spune de fapt că oamenii au tendinţa naturală să pervertească “adevărul”, poziţionându-l de la sine înţeles în propria persoană (numită deseori “buricul pământului”), mai general în zona propriului interes. O concluzie interesantă a acestei realităţi apare atunci când cineva spune că de fapt “nu există adevărul adevărat!”. O formă mai filozofic-umoristică era vorba unui prieten drag, care atunci când o discuţie nu ajungea repede la concluzie, spunea că “adevărul e că se fură” (pe când eram în facultate, în anii ’80, dar este la fel de valabilă şi acum).

Totuşi, faţă de teoria prezentată de către Paul Olteanu (pe care nu o contest defel), eu am mai făcut încă un pas în plus. Deci, dacă “adevărul” de care vorbim este oricum subiectiv, constând în aspectele ce “ne plac nouă”, aspectele ce ne convin sau care ni se potrivesc, atunci putem inversa logica şi – în loc de afirmaţia că ” adevărul este în ambele capete” – putem la fel de bine considera că “ambele capete greşesc” în punctul lor de vedere (cel puţin parţial).

Din păcate, lumea nu reuşeşte să facă acest pas logic complet. Cei mai mulţi fac doar o jumătate de raţionament, anume, gândind că: dacă reuşesc să dovedesc că “celălalt greşeşte”, atunci, prin cale de consecinţă “este clar” că eu am dreptate (într-o competiţie a punctelor de vedere fiind deci eu cel mai bun). Oamenii fac acest raţionament atât în acţiune (ca şi “combatant”, de pildă ca politician), cât şi pasiv (ca şi “spectator”, de pildă ca votant). Acesta este felul în care funcţionează “politica mioritică” şi nu doresc să intru aici într-o analiză a urmărilor acestui fel de a gândi asupra vieţii noastre.

Acesta este momentul logic ce duce spre starea actuală a societăţii româneşti (în general), respectiv a stării matematicii şcolare (în particular, şi acum revin la subiectul nostru): dacă reuşim să atragem atenţia asupra greşelilor celorlalţi “actori matematici”, atunci “noi” suntem protejaţi într-un proces de analiză a surselor situaţiei. Se pare că majoritatea gândesc astfel. La acest obicei m-am referit în introducerea acestui preambul.

Mai degrabă mă gândesc că am putea trage discuţia într-o formă de filozofie de tip asiatic: după cum am spus şi mai sus, odată ce facem o analiză în care vedem cum şi unde greşeşte fiecare, ar trebui să ajungem la gânduri de felul “fi tu schimbarea pe care vrei să o vezi în lume!”. Cu alte cuvinte, ar trebui să facem o analiză realistă a felului în care fiecare parte greşeşte, ca un prim pas spre o mult dorită vindecare pornită ca acţiune de autovindecare a fiecăruia.

Dar, atâta vreme cât ne rezumăm la a evidenţia ce şi unde greşesc cutare sau cutare, şi nu ajungem să discutăm şi despre greşelile noastre – personale sau de grup – atâta vreme cât procedăm aşa, trăim automat impresia că noi nu greşim, şi ca urmare nici nu avem ce să corectăm la poziţia noastră (o atitudine de tipul “noi întotdeauna suntem perfecţi!”). Înţelegeţi acum de ce este nevoie de o discuţie care să cuprindă toate grupurile ce influenţează starea matematicii şcolare din România. Numai aşa, ajungând să recunoască fiecare unde greşeşte, respectiv unde trebuie să-şi schimbe poziţia, atitudinea, acţiunile, numai aşa vom putea porni pe un drum reparatoriu.

Să rezum raţionamentul de până acum: plecând de la vorba că “adevărul este undeva la mijloc”, Paul Olteanu a susţinut că “adevărul este de fapt în ambele capete”. De aici, eu am mai făcut un pas şi am concluzionat că de fapt “şi unul şi celălalt greşesc”, şi că singura cale spre rezolvarea sănătoasă a situaţiei este dacă ambii trec printr-un proces de autoanaliză, îşi recunosc punctele slabe, greşelile, iar apoi fiecare trece la un proces de autocorectare, fără să se tot uite la “ghimpele din ochiul celuilalt”.

Lucrând la acest material mi-am dat seama că de fapt s-ar mai putea urca un pas la nivel filozofic, făcând încă un pas în plus: anume că dacă ne “ridicăm” mult, muuult mai sus şi, privind lucrurile de acolo de sus “din balon” (sau “din dronă”, dacă preferaţi), trebuie să acceptăm că tot ce am analizat compune “marele şi completul ADEVĂR“. Da, şi putem ajunge la acesta doar analizând şi luând în calcul, adică acceptând toate aspectele implicate. Cu alte cuvinte, ADEVĂRUL reprezintă totul şi nu doar părţile care ne convin personal, individual.

În această analiză ce se doreşte una reparatorie, trebuie să punem însă accent mai ales pe aspectele negative (că despre cele pozitive oricum ne lăudăm de decenii); trebuie să ne uităm mai ales la tot ce se greşeşte, pentru că doar prin corectarea, măcar restrângerea acestora, se poate porni un proces de refacere sănătoasă a situaţiei matematice preuniversitare. Pentru a putea corecta ceva, un obicei negativ, o apucătură greşită, trebuie mai întâi să-l recunoaştem, să-l scoatem “la lumină”. Atâta vreme cât negăm un anumit aspect, nici vorbă ca acesta să poată fi corectat. Am precizat acest aspect pentru că se găseşte întotdeauna “câte un deştept” care să susţină că eu scot în evidenţă doar părţile negative, că nu sunt “pozitiv”, că nu sunt măcar cel puţin echilibrat. De zeci de ani mă străduiesc să fiu echilibrat, şi ce am rezolvat? “Răul” se dezvoltă bine-merci la umbra atitudinii de “politically-correct”.

De aia trebuie să facem această analiză. De vreme ce nimeni nu se apucă de aşa ceva, m-am gândit să o fac eu, aşa cum m-oi pricepe, de la nivelul meu “de jos”, cu datele şi exemplele pe care le am la îndemână în poziţia mea de la catedră. Îmi doresc să nu o fac agresiv, dar este evident că voi călca pe multă lume “pe bombeu”; sau să spun mai bine “pe băşici”? (cred că ambele expresii surprind aspecte importante ale situaţiei). Sper însă să beneficiez de o minimă înţelegere, de o oarecare clemenţă, iar obictivul general propus să acţioneze ca o “circumstanţă atenuantă” în această încercare. Ca să rămân încă puţin în atmosfera emisiunilor de la Mind Architect powered by Europa fm din acesr sezon (ianuarie – iunie 2022) sper că “scopul să scuze mijloacele”. Cu alte cuvinte, îmi cer scuze a priori pentru toate ce le voi spune în această serie de analiză ce o pornesc aici.

Mai am de precizat un aspect legat de aceste gânduri. Toată teoria este prezentată de către Paul Olteanu în forma unui “segment” cu capetele în cele două “persoane” X şi Y care-şi dispută “adevărul”. Dar dacă mai apare o “persoană” pe o a treia poziţie Z, atunci avem un adevărat triunghi confruntaţional. Cum am spus la început, situaţia matematicii şcolare poate fi rezumată pe scurt la intreferenţa acţiunilor a trei mari grupuri, dar de fapt sunt mult mai mulţi “actori” care o influenţează. Cu alte cuvinte avem un adevărat poligon, inclusiv toate diagonalele acestuia. De vreme ce pornim de la premisa că în matematica noastră actuală şcolară, în fiecare vârf al acestui poligon se greşeşte, pentru a se proteja este evident de ce fiecare încearcă să scoată în evidenţă greşelile “celorlalte vârfuri”. O astfel de atitudine însă, nu ne ajută la o autoanaliză şi la pornirea unui proces de reparare.

*

Desigur că tot acest proces de analiză şi autoanaliză, în vederea unei reparări şi autoreparări, s-ar face cel mai civilizat în urma unui dialog, un dialog aşezat şi civilizat, dar experienţa ne arată că “nici vorbă de aşa ceva!”. Nici vorbă să vedem curând în societatea noastră a porni încet, chiar şi timid, dar totuşi cât-de-cât hotărât un proces de dialog. Mentalul societăţii noastre nu este setat pentru aşa ceva, iar pandemia doar a exacerbat această apucătură individualistă de genul “eu cu mine şi cu Titus am discutat aşezat şi îndelung şi toţi trei am fost de acord şi am stabilit că …” (cred că în izolarea din pandemie, toţi “am discutat în minte” foarte mult despre subiectele ce ne preocupă). La ora actuală, oamenii când vin cu o propunere, vin de fapt şi cu decizia luată, ei apărând cu propunerea lor setaţi totodată să se şi lupte la nevoie “până în pânzele albe” pentru aceasta, pentru ideea ce este deja de mult decisă. Iar la asta lumea se pricepe foarte bine.

Am vorbit de reparare şi autoreparare, dar – ţinând cont că societatea este un adevărat organism; la fel şi matematica şcolară – ar fi total justificat să vorbim de vindecare şi autovindecare, atât în cazul societăţii, cât şi respectiv în cazul matematicii şcolare româneşti. De fapt, la un moment dat, titlul acestei noi serii se conturase în mintea mea ca “Matematica şcolară într-o societate bolnavă“. Reluând o idee de mai sus, am putea spune că în societatea noastră obiceiul este de a evidenţia, chiar a exacerba aspectele pozitive ale propriei activităţi, pe cele negative “împingându-le sub preş”, pe cât se poate chiar negându-le. Eu voi încerca să scriu în următoarele articole despre diferite aspecte negative ce le-am putut  observa singur sau mi-au ajuns la ureche, dar desigur că şi onoraţii cititori vor putea venii cu propriile observaţii din jurul lor. Te cruceşti despre ce auzi şi despre ce vezi la cei din jur (pentru că propriile greşeli nu prea se văd, desigur), aşa încât acest titlu nici n-ar fi fost prea deplasat. Totuşi, nu l-am ales deoarece are o clară tentă agresivă (părând că am tras concluzia din start), şi numai asta nu-mi trebuia la un demers în care oricum voi scoate foarte multe aspecte negative în evidenţă. Am ales un titlu mai neutru şi vă rog: “ţineţi-mi pumnii” să iasă bine!  Constantin Titus Grigorovici

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Enter Captcha Here : *

Reload Image

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.