De curând am găsit în librărie o carte despre care cred că merită să vorbim. Eu încă nu am citit-o pentru că trec printr-o perioadă deosebit de aglomerată. Simt însă că este vorba de o lucrare care îmi va plăcea foarte mult, aşa că mi-o păstrez cu mare drag ca lectură pentru vacanţa de vară. Acelaşi lucru vi-l doresc şi dvs., aşa încât consider că merită să vă atenţionez asupra acesteia, ca să aveţi timp să v-o procuraţi. Autorul se numeşte MICKAËL LAUNAY, iar cartea, cu titlu complet MARELE ROMAN AL MATEMATICII din preistorie în zilele noastre, fiind apărută în 2021 la Editura TREI.
Recomandarea caldă vine din ideea că intuiesc o nouă lucrare care îl poate ajuta pe profesorul de matematică din România să se mai detaşeze de starea înverşunată, cu “nasul pe sus”, orientată şi tinzând – care cât de mult poate – înspre o matematică tot mai grea, total inaccesibilă majorităţii elevilor, stare în care este împins constant de atitudinea generală ce se manifestă în breasla noastră şi care îi lasă pei cei mai mulţi elevi “în offside” faţă de gândirea matematică, faţă de gândirea logică, generând astfel o frustrare, o frică şi uneori aproape o ură în masă la adresa acestei materii.
Recomandarea poate veni şi din faptul că, după cum am observat răsfoind-o la repezeală, lucrarea ne poate lărgi orizontul matematic cu noi şi frumoase elemente (vorbesc aici de elemente atractive de matematică, ce din păcate nu se regăsesc în programele româneşti).
După cum văd la o primă privire, aceasta este o carte care te poate ajuta să devi un profesor de matematică mai bun pentru majoritatea elevilor, nu doar pentru cei de vârf, putând fi o sursă de inspiraţie valoroasă pentru orice doritor de autoperfecţionare în sensul găsirii unor căi spre sufletul elevului de rând (abilităţi despre care din păcate nu ţi se vorbeşte nici în facultate, dar nici în toate viitoarele cursuri posibile ce se fac în România). Presimt că lucrarea în discuţie se va alinia în acest sens alături de marile precedente cărţi ale lui Simon Singh, Ian Stewart sau alţii mai puţini cunoscuţi, despre ale căror lucrări am scris de pildă în postarea http://pentagonia.ro/prezentare-de-carte-anii-de-aur-ai-cartilor-despre-matematica/. Chiar şi autorul prezintă în final o listă de surse de unde doritorul îşi poate continua munca de autoperfecţionare. După cum am spus, de-abia aştept să o citesc la vară, dar până atunci încerc să încropesc o scurtă prezentare. În acest sens, aproape tot textul ce urmează este compus din pasaje citate de pe coperţi sau din “prefaţa” cărţii (pasajele scrise înclinat).
*
Dacă n-ai înţeles niciodată nimic din matematică, dacă ţi s-a întâmplat chiar să o deteşti, ce-ai zice să-i dai o a doua şansă? Vei avea parte de o mare surpriză (de pe coperta 4). Iată ce scria LE MONDE despre aceasta: “O carte atât de fascinantă, încât, după ce o vei fi citit, îţi va fi greu să mai spui că nu-ţi place matematica. Mickaël Launay este profesorul de matematică pe care ţi l-ai dorit dintotdeauna.” Exemplele de laude pot continua, sau aş putea să vă prezint de pildă cuprinsul, dar prefer “să-i dau cuvântul” autorului, care ne prezintă următorul text (într-un fel de prefaţă fără titlu, la pag. 7-8):
– Din păcate, mereu am fost slabă la matematică!
Sunt puţin cam descurajat. Cred că este a zecea oară când aud această frază pe ziua de azi. Şi totuşi, iată că a trecut mai mult de un sfert de oră de când această doamnă s-a oprit la standul meu, printre alţi trecători, şi ascultă atent cum prezint diverse curiozităţi geometrice. Şi în acest moment a venit lovitura de graţie:
– De fapt, cu ce vă ocupaţi dumneavoastră? m-a întrebat ea.
– Sunt matematician.
– Din păcate, mereu am fost slabă la matematică!
– Chiar aşa? Cu toate astea, ceea ce povesteam părea că vă interesează.
– Da … dar aici nu e vorba chiar de matematică … înţeleg ceea ce spuneţi.
Hopa, pe asta nu am mai auzit-o până acum. Matematica ar fi, prin definiţie, o disciplină pe care nu o putem înţelege?
Suntem la începutul lui august, pe strada Félix Faure, la Flotteen-Ré. În acest mic târg estival, am la dreapta mea un stand de tatuaje cu hena şi şuviţe africane, la stânga – un vânzător de accesorii pentru telefoane mobile, iar în faţa mea, o tarabă cu bijuterii şi gablonţuri de toate felurile. Între toate acestea, mi-am instalat şi eu standul de matematică. În răcoarea serii, turiştii se perindă liniştiţi. Îmi place în mod deosebit să fac matematică în locuri neobişnuite, mai ales acolo unde oamenii se aşteaptă cel mai puţin să o întâlnească. Într-un mediu unde nu sunt inhibaţi …
– Când le-oi spune părinţilor că am făcut matematică în timpul vacanţei …, îmi zice în treacăt un licean, venind de la plajă.
E adevărat, nu iau oamenii prea în serios, dar îi iau aşa cum sunt. Unul dintre momentele mele preferate este să observ expresiile celor care se considerau iremediabil certaţi cu matematica, atunci când le arăt că tocmai au făcut matematică timp de un sfert de oră. Iar standul meu nu se goleşte! Le prezint origami, magie, jocuri, enigme … Am de toate, pentru toate gusturile şi pentru toate gusturile.
Mă distrez, dar în adâncul meu sunt dezamăgit. Cum s-a ajuns, oare, ca oamenii să nu-şi dea seama că a face matematică poate fi o plăcere? De ce cuvântul “matematică” generază atâta frică? Cu siguranţă că, dacă aş fi pus deasupra mesei o pancartă pe care aş fi scris “Matematică” – aşa cum sunt la standurile din jurul meu “Bijuterii şi coliere”, “Telefoane” sau “Tatuaje” – nu aş fi avut nici măcar un sfert din succesul pe care îl am. Lumea nu s-ar fi oprit. Poate că m-ar fi ocolit, întorcând privirea. Totuşi curiozitate există. Constat acest lucru în fiecare zi. E adevărat că matematica provoacă frică, dar fascinează cu mult mai mult. Nu ne place, dar jinduim să ne placă! (… Citiţi mai departe în carte.)
*
Sunt de acord că profesorul de matematică trebuie să-şi parcurgă materia, trebuie să-i pregătească pe elevi pentru examen, trebuie să lucreze cu elevii buni la nivelul lor şi să-i ridice constant spre niveluri mai înalte, dar … (pentru că există şi un mare “DAR…”!). Dar profesorul de matematică trebuie să se ocupe în primul rând de toţi elevii, chiar şi de cei care se descurcă mai greu cu matematica, astfel încât această disciplină să-şi poată pune amprenta formatoare şi asupra lor, anume să-şi pună amprenta prin formarea şi exersarea gândirii logice! A face matematică doar cu cei buni din clasă, cu elevii care au nevoie de matematică la examene sau cu cei care îţi aduc rezultate cu care să te poţi făli, o astfel de atitudine îi condamnă pe restul la o “neagră” neştiinţă şi profundă stare de “negândire”, de a deveni un omoameni cu o logică redusă, cu o argumentaţie nedezvoltată şi cu o capacitate extrem de primitivă de a înţelege la rândul lor orice fel de mesaj raţional (de pildă despre covid, despre alegeri etc.), îi condamnă la a fi manevrabili. Acelaşi rezultat îl are şi abordarea unei matematici riguroase şi înalte pentru toată clasa, fără a o adapta predarea la nivelul celor mai slabi la această disciplină.
Profesorul este dator să-l aducă pe fiecare elev în situaţia de a face matematică prin bucurie, fără a-i crea repulsie. Dar asta nu se poate face prin forma înverşunată de predare ce se practică în majoritatea şcolilor româneşti. Mickaël Launay vine dintr-o altă lume, unde atitudinea este mult mai puţin înverşunată şi totuşi, şi la ei în vest cei pro şi cei contra matematicii sunt în raport de cca. 50/50%. La noi raportul este mult mai slab în defavoarea “matematicienilor”. Este de aşteptat ca în Marele roman al lui Mickaël Launay să găsim inspiraţie cum să ne putem seta într-un mod ceva mai pozitiv, mai cald, faţă de majoritatea elevilor, adică şi faţă de “ceilalţi”, faţă de cei care stau de obicei speriaţi în bancă, în “poziţia ghiocel”, sperând cu disperare că vor scăpa şi azi fără “să fie ascultaţi”.
Viaţa noastră de profesori este invadată de cărţi “de matematică”. Mult mai rare sunt însă cărţile “despre matematică”. După cum îşi descrie Mickaël Launay cartea, Marele romanal matematicii este chiar mai mult, este o carte “despre bucuria de a face matematică”. Oficial îşi propune să transmită această bucurie celor care nu au avut ocazia ca elevi să trăiască respectivul sentiment. Părerea mea este că va putea la fel de bine să transmită şi profesorilor arta de a aduce bucuria matematicii în viaţa elevilor. Astfel, după câte am văzut, am impresia că lectura acestei cărţi îmi va realimenta cu o doză bună de energie arta predării matematicii, a unei matematici pline de bucurie pentru cât mai mulţi dintre elevi. În acest sens le mulţumesc anticipat celor de la Editura TREI pentru această carte. Cu respect, prof. Titus Grigorovici
P.S. Şi totuşi îmi persistă în minte o întrebare din textul de mai sus: Cum s-a ajuns, oare, ca oamenii să nu-şi dea seama că a face matematică poate fi o plăcere? Păi, simplu: asta se întâmplă – atunci când şi acolo unde – dascălii, fie ei învăţători sau profesori, nu vor sau nu pot sau nu ştiu cum să-i dea elevului timp să-şi creeze o relaţie plăcută şi apropiată cu matematica. Fie că ei înşişi nu au o relaţie caldă cu matematica – aşa cum se întâmplă în cazul multor învăţătoare (din fericire sunt şi multe care fac minuni în acest sens), fie că au o relaţie prea înaltă cu matematica, inaccesibilă multor elevi – aşa cum se întâmplă în cazul multor profesori exagerat de ambiţioşi (cei care sunt preocupaţi de obicei în principal pentru rezultate la concursuri), fie că au o relaţie fadă cu matematica – aşa cum se întâmplă din păcate la mulţi profesori care se complac într-o stare de mediocritate (şi din aceştia sunt foarte mulţi – o predare teoreticistă, de neînţeles, astfel încât elevii să vină cât mai mulţi la meditaţii). Şi din păcate trebuie să recunoaştem că nici programele (mult prea încărcate, dar şi cu multe defecte), nici autorii de manuale (cu o abordare în continuare mult prea teoreticistă, fără legătură cu psihologia diferitelor vârste) sau autorii de auxiliare (autori şi edituri; e greu de descris situaţia acestora în 2-3 cuvinte), nici atitudinea generală a breslei, nici oficialităţile nu au gânduri clare (sau o voinţă hotărâtă) să schimbe această situaţie, dar nici idee cum anume să o facă.